Am luat act, ca tot omul, de gravitatea gravitaţiei încă din fragedă pruncie. Abia mult mai târziu, la şcoală, aveam să aflu numele misterioasei forţe ce mă trântise fără pic de milă cu scutecele de pământ atunci când încercam să-i arăt mamei că pot să iau şi singur globul luminos de pe noptieră. Am înţeles până la urmă ce şi cum de la doamna profesoară (da, cea cu condensatorul) dar şi de la Teleenciclopedia, unde un englez cu prenume de mare autor SF se tot plimba în perucă şi ciorapi printr-o livadă cu meri.
În consecinţă, mi-am schimbat obiectivul. Nu mai eram interesat de veioza de pe noptieră, dar rămăsesem calat pe corpuri sferice şi luminoase. Voiam Luna. Aflasem că, spre deosebire de toate globurile fotoemitente pe care le văzusem până atunci (soarele nu se pune, că nu-l puteam privi în voie), astrul nopţii nu era ancorat cu cabluri de cupru izolat de tavanul ceresc şi nici fixat pe vreun postament. Cu toate astea, sfidându-ne în mod inegal pe mine, pe profa de fizică şi pe englezul în ciorapi de la televizor, refuza să cadă. Se încăpăţâna să troneze bolta în nopţile senine, aşteptându-l parcă pe Buzz Aldrin să revină şi să rostească un speech mai acătării decât al mai telegenicului său coleg de misiune.
Hotărât să dezleg enigma, am aflat, tot pe surse, despre existenţa unei forţe încă şi mai misterioase, ce nu lăsa Luna să cadă – forţa centrifugă. I-am pătruns secretele treptat şi nu fără sacrificii. M-am învârtit, pentru început, ţinându-mă de mâini cu Dana, colega mea de bancă. Din cauza diferenţei de greutate masă, am sfârşit prăbuşindu-ne peste catedră. Vertebrele mele dedesubt. Nelămurit pe deplin, am rotit mai apoi deasupra capului găleata de plastic de la baie, plină cu apă. O priveam atent, să văd de ce nu cade. Emoţionată, s-a rupt de la toartă. Apa pe pereţi. În sufragerie. Şi pe televizor, dar sub un litru. Considerând experimentul edificator, m-am apucat să strâng apa rememorând formule cu viteza unghiulară şi pătratul distanţei. Apoi m-am astâmpărat.
Mi-am reamintit de cele două omniprezente forţe în contextul aparent impropriu al organizaţiilor. Spun „aparent” pentru că, în mod similar corpurilor din organizaţiile celeste, membrii organizaţiilor de business interacţionează după legi poate nu foarte intuitive, însă neîndoielnic bine definite.
Noii veniţi au, pentru o perioadă, o mişcare liberă şi aparent haotică. Ciocnirile sunt minore şi doar accidentale, iar influenţele sunt distante. Apoi, în funcţie de viteza / energia / motivaţia iniţială, dar şi de traiectoria pe care au pătruns în organizaţie, marea majoritate întâlnesc un centru de masă / personalitate semnificativă al cărui câmp gravitaţional îi captează şi-i ţine prizonieri de voie pe orbită. Convenţional denumim prizonieratul acesta voluntar relaţie mentor – discipol sau, dacă vă place în Engleză, leader – follower.
Benefica mişcare orbitală este perpetuată doar prin menţinerea cu grijă a echilibrului între cele două forţe. Dacă gravitaţia / influenţa exercitată de mentor este prea mare (cum e prin excelenţă cazul leaderilor autoritari, cu personalităţi copleşitoare), discipolii îşi vor pierde strălucirea selenară şi se vor prăbuşi, strivind eventual vertebre. Dacă, dimpotrivă, legătura e prea laxă, distanţa (fizică, de intelect sau preocupări comune) e prea mare sau pur şi simplu energia discipolului excede capacitatea mentorului de a o gestiona, forţa centrifugă va învinge iar followerul-satelit îşi va relua mişcarea browniană prin organizaţie în căutarea unui alt leader împroşcând, pe drum, cu apă (or worse!) pe pereţi.
Acelaşi lucru se întâmplă atunci când, dintr-un motiv sau altul, leaderul dispare. Organizaţiile decapitate sunt mai mereu dezechilibrate şi, până la delimitarea unui nou centru gravitaţional puternic, mişcările sunt haotice iar ciocnirile frecvente.
Ne convine sau nu, constanta gravitaţională are, aşa cum îi spune numele, o valoare fixă la noi în univers. Constanta interacţională însă e proprie fiecărei organizaţii. O putem măsura mai precis sau mai empiric. Important e să o luăm mereu în calcul. Altfel, riscăm să rupem toarta la găleată!
P.S. Mi-am dorit dintotdeauna luna de pe cer. Mi-o mai doresc şi astăzi. Mai ales astăzi.
P.S. Mi-am dorit dintotdeauna luna de pe cer. Mi-o mai doresc şi astăzi. Mai ales astăzi.