Mai întâi despre tas. Tasul este vasul ăla de aluminiu, în formă de trunchi de con răsturnat, în care vânzătorii din piaţă îţi pun cartofii ca să-i cântărească. Cartofi vroiam şi eu. 2 kilograme. De-aia mă oprisem la piaţă. Lansez comanda, iar vânzătorul se execută. Alege cartofii (mai mărişori, că mă văzuse îmbrăcat la costum), îi pune în tas, tasul pe cântar, mai pune unu’ mic, să se echilibreze talerele, aşteaptă 5 nanosecunde apoi ridică tasul şi-l trece peste tejghea, înclinat la 30 de grade, ca să-i deşerte conţinutul la mine în sacoşă. N-am sacoşă, aşa că nu schiţez nici un gest. Nici el, vreme de 6 secunde şi 20 de sutimi. Menţinând fix unghiul de 30 de grade, mă întreabă într-un târziu: „N-aveţi sacoşă?” „N-am!” îi replic. „Păi cum veniţi la piaţă fără sacoşă?” „Îmi cer iertare,” răspund deja iritat, „am crezut că-i suficient să-mi aduc portofelul; mă gândeam că-mi dai dumneata sacoşă”. „Eu? Eu nu vând sacoşe! Eu sunt producător!” se-nţănţoşează el la mine. Îl las aşa înţănţoşat, cu tasul înclinat la 30 de grade (cred că-ntre timp se făcuseră vreo 32, că-i obosiseră mâinile) şi-mi rerutez achiziţia către taraba vecină. Tot cartofi. Tot mari şi frumoşi. Tot 2 kilograme. Tot atâţia bani. Cu tot cu sacoşă. Ce să-i faci? Nu era producător, era vânzător!
Mai departe despre bas. Basul este unul din motivele pentru care poţi fi tentat să intri în polemică cu un vânzător de la magazinul de difuzoare. Am intrat şi eu. Mai întâi în magazin. Frumos amenajat, cu sigle de branduri tari pe pereţi. Voiam două difuzoare. Pe probate. „Nu se poate!” „De ce?” „Păi, e mai complicat. Trebuie despachetat. Apoi instalat. Da’ merge garantat!” „De mers o merge, da vreau s-aud cum suna basul” îmi manifest politicos doleanţa. „Vi le probez doar dacă sunteţi sigur că le vreţi, altfel nu le scot din cutie” „Regret, nu vă pot garanta decât că sunt interesat” răspund cu onestitate. „Ntţ” primesc negaţia triftongă. „Înseamnă că nu vreţi să vindeţi. Poate de-aia e şi magazinul gol” concluzionez, dezamăgit. „Nu mai are lumea bani, domne, de-aia nu se vinde! Io nu sunt vânzător, sunt importator!” se-nţănţoşează el la mine. Îl las aşa înţănţoşat, cu basul neverificat şi-mi rerutez achiziţia către magazinul de peste drum. Tot difuzoare. Tot de başi. Tot nechinezeşti. Tot pe-acolo, la bani. Cu tot cu proba. Ce să-i faci? Nu era importator, era vânzător!
În sfârşit, despre nas. Nasul este acea remarcabilă proeminenţă a feţei (nu ştiu la alţii, la mine sigur!) care te face să ţii în permanenţă gura căscată atunci când se înfundă. Ca să nu-mi intre musca (era vară) am intrat în prima farmacie întâlnită în drum cu gândul să cer ajutorul chimiei de sinteză. 8 persoane în încăpere, cu tot cu mine. 4 de o parte, 4 de alta a tejghelei, la o singură casă. Celelalte 2, închise. Eu şi ceilalţi 3 aşteptam frumos încolonaţi. Ea şi celelalte 3 se conversau, descolonate, dincolo de pupitru, pe marginea unei reţete compensate. Aştept răbdător cam tot atâta timp cât v-a luat să citiţi cel mai lung articol al meu (linkul e la nimereală), apoi îndrăznesc o sugestie: „Credeţi că s-ar putea deschide încă o casă? Nu vreau decât ceva pentru desfundat nasul” „Aveţi răbdare, domnule, ce vă grăbiţi aşa!” primesc replica consonantă cu privirea acră de sub ochelarii cu rame Louis Vuitton, Blanc, Pasteur, Bleriot sau Chenz (cred că Chenz, după patină). Fără să vreau, cuplez Modul Educaţional şi-i răspund: „Nu cred că asta e atitudinea corectă a unui vânzător în faţa clientului” „Vă rog frumos, eu nu sunt vânzător, sunt farmacist!” se-nţănţoşează ea la mine. O las aşa înţănţoşată, cu reţeta necompensată şi-mi rerutez achiziţia către farmacia de alături. Tot pentru nas. Tot 4 clienţi. Dar 2 case. Sub un minut. Ce să-i faci? Nu erau farmacişti, erau vânzători!
Surprinzător, nici producătorul, nici importatorul şi nici farmacistorul (ca să rimeze) nu făceau parte din generaţia „omului nou” de dinainte de ’89. Erau toţi trei oameni destul de tineri, crescuţi şi uceniciţi însă, sunt convins, la umbra unor vajnici constructori ai Societăţii Socialiste Multilateral Dezvoltate. Mă tem că, din această cauză, nu vor reuşi să facă corelaţia dintre atitudinea lor şi eşecul tranzacţiei. Sau dacă o vor face, nu-i va interesa. Probabil chiar termenul de „tranzacţie” îi va oripila. La fel cum îi oripilează cel de vânzător…
In plus in magazinele unde nu imi place cum sunt tratat nu imi mai calca picioarele decat in cazuri cu totul si cu totul exceptionale.
felicitari pentru articol
foarte adevarat. atitudinea comunista ajunge din urma si generatiile tinere. un articol minunat
asa este , vanzatorii care nu ne merita trbuiesc ocoliti,teoretic ar fi suficient ca ei sa moara (de foame ),dar in practica e mult mai complicat , sunt foarte multi (poate 80% )carora le place sa gaseasca scuze ca sunt umiliti (doar in final si-au rezolvat problema ,de ce sa caute si sa selecteze )
Multumesc frumos!
Multumesc frumos!
@Dragos, tema ta e foarte importantă şi de actualitate, pentru noi toţi.Merită o dezvoltare a dezbaterilor.
Eu vreau să subliniez un singur aspect care se conturează cam încet în comerţul nostru românesc: respectul faţă de client.
Din exemplele amintite de tine reiese că ai avut variante de ofertă, o ofertă competitivă.Norocul tău! 🙂
În lipsa concurenţei competitive, poate te întorceai la primul ofertant, cumpărai produsul dorit, însă cu siguranţă te încerca un sentiment de umilinţă; te poţi aştepta să fi întîmpinat cu zâmbetul maliţios al acelui "ofertant nevânzător". Concurenţa competitivă este singura ce poate aduce satisfacţia cumpăratorului, mulţumirea şi loialitatea LIBERĂ a acestuia.
De ce "liberă"? pentru că pot fi situaţii când nu ai încotro; există un singur magazin unde poţi găsi produsul dorit, vei deveni un cumpărător loial, forţat de împrejurări.Va trebui să lucrezi cu acel "ofertant nevânzător" pentru că e unicul ofertant.
Eu am o convingere : respectul vine din educaţie, iar educaţia este un proces continuu a oricărei persoane.
Stie cineva un site sau spatiu publicistic public unde sa-i inscriu pe cei care m-au dezamagit ca si vanzatori ( in sensul propriu al cavantului ) , desigur totul ar fi subiectiv dar posibil sa dispara mai repede din peisaj