I-am enumerat în ordine alfabetică. Am să-i descriu în ordine inversă. E şi firesc, doar Virilu stă mai tot timpul în faţă. Mare şi ţanţoş, cu pectoralii sumeţiţi sub tricoul pe care scrie „Beware!”. Pectoralii i-a făcut la sală, tricoul l-a adus cu el din Anglia, pe unde-a atârnat vreun an jumate, înhăitat cu nişte racheţi. Are şi sabie. Nu de Jedi, de Ninja. Tot de pe-acolo. Deşi e foarte ascuţită n-o prea foloseşte ca să despice firu-n patru. De câte ori apare vreo problemă, preferă s-o tranşeze sec, ca pe nodul gordian. Şi-a asumat, în grup, rolul de braţ forte. Încruntat, scrutează orizontul gata mereu să intervină la cel mai mic semn: „Gogule, probleme, mă?”

Mă rog, pe Gogu îl cheamă, de fapt, Milu. Şi mai de fapt, Emil. Bobu, Bocu sau Bodu, nu mai reţin. E mic şi tenace. N-a tras de fiare, ca Virilu, în schimb a citit colecţia completă Jules Verne. S-a uitat fascinat la Discovery; se uită şi acum. A fost la şcoală la oraş şi, mai apoi, la facultate. Dacă-l pui să socotească (a+b)(a-b) nu se-ncurcă. Nu se-ncurcă nici când îşi argumentează, logic şi convingător, poziţia în vreo dispută între găşti sau vreo decizie luată. Şi el obişnuieşte să stea-n faţă, mai ales că e singurul dintre cei trei care are permis de conducere.

Dilu n-are permis. Se poate să fi avut cândva, că prost nu e deloc, dar i l-or fi suspendat pentru băutură. Dilu e jmecher. Lucios şi alunecos. Are şcoala vieţii şi lipici la femei. Crescut în mahalaua negustorilor, a învăţat de mic să se descurce. Ştie că vorba dulce mult aduce şi cade mereu în picioare. Nu-i place să stea-n faţă, la vedere. Nu intervine decât atunci când treaba e-ncurcată şi prietenii săi n-o pot altfel descurca. Manipulează, îmbârligă, face ce face şi rezolva. Apoi se retrage la loc pe bancheta din spate şi jubilează în compania unei sticle şi/sau domnişoare.

Dilu, Milu şi Virilu sunt buni prieteni. Îi întâlnesc mai mereu mergând agale împreună pe bulevardele destinului. Se mai opresc pe la câte-o răspântie să-şi tragă sufletul sau să-şi astâmpere setea. Lumea-i cunoaşte şi le dă bineţe, iar cine-l priveşte pe vreunul dintre ei chiorâş are de-a face cu tustrei.
Triumviratul nostru nu s-a adunat întâmplător. Faptul că locuiesc pe-aceeaşi uliţă n-a făcut decât să scurteze perioada de coagulare. Ce-i ţine împreună şi îi face să funcţioneze atât de eficient ca şi echipă e tocmai complementaritatea abilităţilor lor de a gestiona diferitele probleme cu care se confruntă, iar această simbioză îi face, practic, pregătiţi pentru orice situaţie.

Am găsit astfel de triplete funcţionând în multe organizaţii.

De obicei, Milu îşi are echivalentul în fotoliul de şef. Cu certe calităţi de leader, ştie unde vrea să ajungă şi are şi un plan gata făcut, cu costuri şi resurse stabilite, cu riscurile riguros evaluate şi cu planuri de prevenire şi de contingenţă. Atunci când vinde sau convinge, o face cu argumente, grafice şi demonstraţii.

Corespondentul lui Dilu are, de obicei, trecută pe cartea de vizita funcţia de expert sau consilier. Senior. Are şi el un plan, dar mult mai simplu: în stânga cu obiectivele organizaţiei, în dreapta cu cele personale. Ambele cu Min şi Max şi, neapărat, cu o zonă consistentă de intersecţie, a cărei suprafaţă şi-o negociază cu aplomb.

Sosia lui Virilu n-are niciun plan. E Operaţional deci, prin definiţie, hands-on. Are doar două obiective simple, pe care le extrapolează întregii organizaţii: 1. Să nu pierdem timpul cu detalii; 2. Să rezolvăm problema. „De pagube colaterale să se ocupe alţii. Eu livrez!” îşi spune el, fără remuşcări.

De fapt, ca să producă lucru mecanic, un motor termic foloseşte trei ingrediente: combustibil viril, cu cifra octanică mare, oxigen mil, care să-i potenţeze arderea şi lubrifiant dil, care să limiteze fricţiunile. Totul e să le introducem pe fiecare în conducta potrivită şi în cantitatea necesară. Altfel riscăm să dea rateuri, să se caleze sau, mai grav, să ne crape. 

Foto: Christian Cantrell, http://500px.com