Am primit chiar azi de la un prieten o invitaţie la un eveniment la care se merge pe cărbuni încinşi. Sunt plecat din ţară în ziua cu pricina, aşa că nu trebuie să inventez o scuză politicoasă. De fapt, fiindu-mi prieten, n-am nevoie de scuze. Pot să i-o spun pe şleau: Nu merg pe cărbuni! Eu merg pe sârmă!
Merg de vreo doişpe ani, de când m-am lăsat („nepotrivire de caractere”) de biroul călduţ de la Corporaţie (temperatura era reglată după normele de optim din Marea Britanie, deci „călduţ” e bine folosit) şi m-am făcut antreprenor. Bine, pe vremea aia habar n-aveam că se cheamă aşa, iar cuvântul îmi suna a ceva tehnic, probabil legat de locomotive cu abur.
Un prieten mi-a zis atunci că termenul potrivit e „patron”, dar şi ăsta e tot un termen tehnic, din domeniul instalaţiilor electrice. Oricum, patron – mi-a precizat prietenul – nu poţi fi decât după ce-ţi faci ştampilă.

Zis şi făcut. Mi-am deschis firmă, mi-am făcut ştampilă şi m-am urcat pe sârmă. De fapt, o vreme nici nu mi-am dat seama unde sunt. Rampa era domoală, iar de ambele părţi aveam fundaţii solide pe care călcam fără riscul să-mi sucesc glezna: ceva bănuţi adunaţi (pentru garsonieră) şi vreo patru inşi care mi-au raspuns la telefon şi atunci când sigla de pe cartea de vizită nu mai semăna cu reclama luminoasă din Piaţa Unirii. Pe ăştia patru i-am băgat la categoria „potenţiali clienţi” şi am mers mai departe, la deal.
Repede-repejor, banii s-au împuţinat, puntea s-a îngustat şi m-am trezit suspendat pe o sârmă subţire ca degetul mic al unui bebeluş de greutate medie născut la termen (Ǿ5mm). Sub mine, numai ascuţişuri: taxe, impozite, avize, autorizaţii, facturi, termene de plată, contracte, salarii, legi strâmbe sau neterminate.
Cele câteva acoperişuri mai plate pe care aş fi putut ateriza la nevoie – şmenuri, evaziune, tunuri – păreau tare şubrede (sau aşa le percepeam eu), iar din curţile lor se înălţa fum înecăcios de corupţie.
La acelaşi nivel cu mine, un păienjeniş de cabluri pe care se deplasau în toate direcţiile, dând din coate, alţi mergători pe sârmă ca şi mine. Şi pentru că pe sârmă, ca şi pe bicicletă, dacă-ţi opreşti deplasarea îţi pierzi echilibrul, nimeni nu pierdea vremea ca să dea bineţe. Cei ce aveau noroc sau cârlige potrivite se mai agăţau de trolee şi mai înaintau două-trei staţii. Unii se agăţau, din greşeală, de câte-un stâlp din altă reţea şi cădeau, electrocutaţi.
Stabilitatea legislativă era un deziderat ce părea de neatins, aşa că întreaga reţea de sârme tremura după  fiecare şedinţă de guvern, parlament, primărie sau asociaţie de bloc.
Clădiri înalte de care să te poţi sprijini, mai deloc. Fondurile europene erau doar în proiect, cele preaderare erau în alt cartier (Primăverii, pare-mi-se), de credite nu te puteai apropia, că te înţepau cu ipotecile.

Primul lucru de care mi-am dat seama a fost că trebuie să-mi schimb pantofii. Dacă voiam să rămân sus, trebuia să fiu în contact cât mai strâns cu sârma, să-i simt, să-i anticipez chiar, cea mai mică oscilaţie. Mi-am dat jos englezeştii cu talpă de piele şi-am încălţat iute unii noi, tot de firmă, dar cu pingeaua din cea mai fină stofă de antreprenor. Altă viaţă! M-am ridicat uşurel de pe vine şi-am mers agil înainte vreme de câţiva ani. Şi atunci a-nceput să bată vântul.
Prima rafală a spulberat casele cele noi şi îngâmfate. A doua a dat în industrii de toate neamurile. Cădeau nu doar zburatecii mei colegi de pe cabluri, dar şi telecabine din cele grele, luminate cu neon. Mi-am înfăşurat haina şi m-am gândit cu paşi mărunţi şi repezi: ce-i de făcut? Păi, în primul rând, chiar asta – să măresc viteza, ca să-mi cresc stabilitatea. Tot ca la bicicletă. Scăderea timpilor de reacţie, optimizările de procese, produse mai suple şi o echipă mai flexibilă, toate au crescut imunitatea la intemperii.
Dar pentru a ma echilibra mi-a mai trebuit ceva – o bară lungă şi grea. Lungă, pentru că a crescut în fiecare zi, puţin câte puţin. Grea, pentru că-i dintr-un aliaj de densitate mare: o parte finanţe, o parte marketing, una de vânzări, una de resurse umane, alta de luat decizii, o parte de analiză, încă una de sinteza, plus una de imaginaţie… şi reţeta e lunga, n-o ştiu pe dinafară. Sub formă alungită, e bagajul meu de competenţe manageriale. Nu-l duc în spate, ci în braţe, manevrându-l tot timpul, iar asta mă ajută să compensez eficient efectul rafalelor de vânt, al brânciurilor prieteneşti şi, deseori, al propriilor greşeli.
Şi merg înainte, pe sârmă!

Dacă vii între 15 şi 19 Aprilie la BusinessDrive, adu cu tine şi o sacoşă rezistentă. Ţi-o vom înapoia, îţi promit, plină cu bucăţi de ţeavă filetată cu care vei putea să-ţi extinzi propriul bagaj de competenţe manageriale. Ia şi nişte pantofi fără talpă. Stofa ţi-o dă Marius!