Taţi şi şefi

Acelora dintre voi care obisnuiau sa mearga la teatru acum mai bine de 10 ani nu le-a scapat, probabil, celebra punere in scena a piesei „Scapino” de Moliere, cu Horatiu Malaele in rolul principal. Celorlalti va recomand cu caldura sa o cautati pe forumuri sau pe torente. Nu despre spumoasa interpretare as vrea sa scriu aici – va las s-o (re)descoperiti singuri – ci despre scena in care fiul, tinut multa vreme sub papuc de un tata prea sever, taraste dupa el o maciuca si se revolta din toti rarunchii cotcodacind cu o voce de soprana oparita: „Ce vrei, tata, de la mine?”

La celalalt capat al abscisei pe care am notat „Relatia tata-fiu” as mentiona la fel de celebra replica a lui Muad’Dib (Kyle MacLachlan) din filmul Dune, adresata, cu fata catre cer, tatalui sau plecat deja in raiul Atreizilor: „Father, the sleeper has awaken!”

Intre cele doua extreme am mai multe puncte intermediare. Am, si sunt convins ca aveti si voi, mai multi prieteni, fosti colegi si rude care au devenit medici pentru ca asa le-a cerut tata (sau mama). Am auzit c-ar fi si-un europarlamentar ce si-a marcat „succesurile” in cariera la dorinta tatalui. Am, din pacate, si prieteni care inca depind de banii parintilor, desi nu-i accepta ca modele. Am cunoscut un antreprenor de succes care si-a tinut multi ani, spre referinta, in parcarea firmei Lada 1200 primita de la tatal sau, alaturi de somptuoasa limuzina pe care o folosea in mod curent. Si am mancat, pe vremuri, multe ciorbe cu ghimbir pentru ca ii placeau tatalui Ei.

De multe ori firesc, uneori exagerat, ne luam tatal drept model in viata. Si atunci cand il consideram depasit (lucru facil in vria evolutionista a ultimelor generatii), ne cautam cu infrigurare o alta „figura paterna” (vezi piesa cu titlu omo-anglo-nim a lui George Michael) pe care s-o urmam. Si o gasim, cel mai frecvent, in persoana unui sef. Mai mic, dar cel mai des mai mare. Si asta pentru ca la fel ca atunci cand, copii fiind, ne uitam in sus din nevoia de protectie si indrumare, si in viata matura preferam persoane de oarecare anvergura drept repere de putere şi de autoritate.

Statisticile spun ca numai 8% dintre noi au in viata oportunitatea sa-si exerseze in mod consistent rolul de leader. Altfel spus, desi mult mai multi dintre noi practicam meseria de tata (sau mama) – cu un succes mai mare sau mai mic – doar 8% reusesc sa devina modele demne de urmat in afara familiei. Explicatia, in opinia mea, e simpla: in rolul de tata suntem distribuiti din oficiu, fara aportul copiilor la sesiunile de casting. Leaderii, in schimb, devin modele si mentori nu pentru ca au fost numiti intr-o pozitie sau alta, ci pentru ca si-au castigat singuri discipolii. Iata de ce, daca am reprezenta grafic, pe o axa similara cu cea de mai sus, relatia mentor-discipol sau leader-follower, nu am avea decat valori pozitive.

Nu voi face aici un studiu despre calitatile si insusirile care-i deosebesc pe acei 8% de restul populatiei; de fapt, daca ati studiat subiectul ati aflat, sunt sigur, ca nu exista un profil standard pentru leaderi. Voi folosi insa doua exemple pentru a sublinia doua trasaturi ce mi se par obligatorii pentru un leader autentic.

Primul exemplu e ultimul meu sef. Un om cu multa experienta si cu foarte multa rabdare. Nu-si pierdea niciodata calmul englezesc (autentic!), nici chiar atunci cand eu, nerabdator sa-mi asum decizii, ma pripeam si faceam greseli. „Poti face oricate greseli” imi spunea, „dar n-ai voie sa faci de doua ori aceeasi gresala!”. Am invatat foarte multe lucruri de la el, mi-a fost un tutore in ale managementului, dar, cu toate astea, nu am recunoscut in el un model sau un leader. De ce? Pentru ca insusi actul sau managerial nu mi-a castigat respectul. Pentru ca multe din deciziile aferente erau luate fie prea tarziu, fie in contradictie cu ce ma invata pe mine. Dar mai ales, pentru ca nu le vedeam firul director. Adica, viziunea.

Al doilea exemplu e tripleta celebra pe care eu o denumesc „The Geeks”: Bill Gates, Steve Jobs si Mark Zuckerberg. Oamenii astia, dincolo de succesul colosal al afacerilor lor, sau poate tocmai de aceea, sunt (da, folosesc timpul prezent si in cazul celui de-al doilea) adevarate icon-uri nu doar pentru proprii angajati, dar si pentru baze largi de fani din lumea intreaga. In acelasi timp, se spune despre ei ca au incalcat sistematic toate regulile scrise vreodata in cartile de management, si uneori chiar pe cele privind decenta comportamentala. Explicatia, cred eu, e iarasi simpla: increderea, aproape oarba, pe care si-au castigat-o s-a ridicat pe puternica perceptie pe care au reusit sa o transmita celor din jurul lor, aceea de vizionari si de foarte buni profesionisti.

Iata de ce sunt convins ca reusita in rolul de tata sau in cel de sef este conditionata de abilitatea de a concepe, trasa si transmite o directie clara si tentanta pentru familie sau business, si validata, mai apoi, de competenta cu care ne suflecam manecile si trecem la treaba. Spor la modelat!

Sursa foto: http://ngururaj.blogspot.com

One thought on “Taţi şi şefi

  1. gisca says:

    V-as propune cateva exemple de comportament care tin de specificul meseriei mele, cea de instrumentist intr-un ansamblu..Rolul sefului aici e luat de dirijor, personajul care nu canta la nimic,culege toate aplauzele si ovatiile…Nu, are cel mai important rol in cunoasterea intentiilor compozitorului ,sa omogenizeze 80 de caractere, sa stie sa-si impuna viziunea sa asupra partiturii, sa fie credibil si autoritar. Intrand putin in intimitatea actului artistic,prima intalnire dintre o orchestra si un dirijor e ca a unui caine care a ajuns intr-o alta haita. Adulmecari,ranjete,..teama. Trebuie sa-l simti cum e. E bun, sau nu.In functie de primele impresii va avea parte de o saptamana normala sau agonizanta.C.M., un dirijor bun, insistent si greu suportabil, a dirijat pentru prima oara o orchestra germana.Dupa ultima repetitie acolo,concer-maestrul orchestrei i-a zis- era suficient odata sa gresiti si v-am fi terminat!.Al doilea exemplu,I.C.,Bucuresti.In general, in orchestra exista o rumoare permanenta la diferite grade de intensitate,astfel ca multi dirijori trebui sa ceara de multe ori liniste.La un moment dat,oamenii s-au hotarat sa inceapa repetitia pe o liniste desavarsita.Atat de mare a fost socul pentru I.C.cand a pasit pe scena ,incat a inceput sa urle-Va bateti joc de mine?? Eu nu pot lucra in conditiile astea!..Obisnuinta e o a 2 a natura, nu?. Un mare dirijor si-a castigat admiratia si respectul oamenilor printr-un singur gest-a ajuns la pupitru,a pus bagheta jos,si pret de 5 minute a fixat fiecare om in parte.Dupa acest ritual,a avut parte de o liniste desavarstita si un concert pe masura!

Leave a Reply to gisca Cancel Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *