Intr-o primavara timpurie, cu multi ani in urma, zaceam pe un pat de spital, galben ca o lamaie rascoapta si bleg ca o broasca testoasa. Transaminaze cu sutele, bilirubina cu zecile, pe scurt: Hepatita B. Colegii mei de salon, in majoritate „norocosi” suferinzi de versiunea epidemica (A), veneau, impartaseau cu mine pentru vreo 10 zile zeama de pui, cartofii fierti, vizitele zilnice ale sefului sectiei „Boli Infectioase” si recoltarile de sange bisaptamanale, apoi plecau acasa, sa-si vada de viata lor. Nu si eu! Trecusera deja mai bine de trei saptamani si continuam sa ocup, galben si bleg, patul numarul 3 al rezervei 1 din pavilionul botezat „Casa Mica”, aflat in fundul curtii.
Intr-o dimineata, vine dom’ profesor-doctor-sef-de-sectie la vizita, insotit de vreo cinci stagiari. Unul dintre ei, mic, brunet, cu o figura bonoma pe care n-am s-o uit vreodata (veti vedea imediat de ce), se-ntoarce catre mine, recunoscandu-ma de la trecute vizite, si-mi zice pe un ton taios, halucinant de antitetic cu infatisarea-i blanda: „Auzi, ba! Tu chiar esti nesimtit? Cat ai de gand sa mai tocesti cearsafurile pe aici? M-am saturat sa-ti tot vad mutra galbejita mereu cand vin la vizita! Esti tanar, esti puternic, pune mana si fa-te bine!”
Am ramas, va imaginati, galben si fara replica. Am gafait, strivit de greutatea celor auzite, mai bine de-o jumatate de zi. Nu m-am atins de zeama de pui. N-am putut sa particip nici la obisnuitul joc de Monopoly de dupa masa. Dar catre seara am inceput sa ma gandesc: „Ba, sa stii ca ala are dreptate! Sunt tanar si puternic! Si m-am plictisit de zeama de pui! Si de Monopoly! Vreau sa ma fac bine!”
Am spus, de fapt „vRRReau!” Cu vibratie pe „R” Din cauza vibratiei, am ramas treaz pana tarziu in noapte. Stateam pe intuneric, in patul meu cu numarul 3, cu ochii atintiti in tavan si imi imaginam ca-mi trece galbejeala. Intr-un tarziu am adormit.
A doua zi m-am trezit plin de energie si mi-am privit mainile. Erau alb-rozalii-galbui. Culoarea mea naturala. Fara lamaie. M-am dus la baie si mi-am privit fata in oglinda. Alb-rozaliu-galbuie. Culoarea mea naturala. Fara lamaie. Era zi de recoltat sange pentru analize. M-am supus voios. Dupa inca o zi, vine rezultatul. In limite normale! Vine si dom’ profesor-doctor-sef-de-sectie la vizita, fara stagiari. Si-mi spune ca e o gresala, si ca-mi mai ia odata sange, luni. N-am avut incotro, am mai ramas trei zile in spital. Marti dimineata, insa, am declarat raspicat: „Azi plec acasa!” „Da, pleci” mi-a raspuns dom’ doctor. Am asezat frumos, pe perna, lamaia si broasca testoasa si am plecat.
Nu cred in paranormal. Am vizionat „Zona Crepusculara” si „Dosarele X” mereu constient de faptul ca ma aflam de cealalta parte a ecranului de sticla. N-am incercat sa folosesc nici teorii oculte, nici Chi, nici Zen, nici Chakre, nici echilibrul Yin/Yang ca sa explic ce mi s-a intamplat. Am invatat insa, din aceasta experienta, doua lucruri:
1. Raspund pozitiv la provocari. (Re)actionez bine in situatii limita. O abordare agresiva, ca cea a medicului stagiar de mai sus, pe mine ma mobilizeaza si ma ajuta sa-mi ating obiectivele. Am incercat, de-a lungul vremii, sa aplic la randul meu aceasta metoda cu colegi, prieteni, oameni de care-mi pasa si care aveau nevoie de ajutor. La multi dintre ei a functionat si mi-a dat, pe langa satisfactia reusitei, si pe cea a constatarii ca nu sunt un caz singular. Cunosc insa si oameni cu care aceasta abordare pare sa nu functioneze. Sunt oameni pe care, daca ii critici, ii ingropi. Am incercat metoda si cu ei, stimulat de succese precedente, iar rezultatul a fost, in cel mai bun caz, incert. Nu sunt nici pe departe un expert in teorii motivationale, si nici nu vreau sa polemizez pe acest subiect. Cred insa ca aceasta abilitate de a reactiona pozitiv atunci cand suntem bagati in corzi este adanc sapata in ADN-ul nostru si este cea care ne-a permis sa ne adaptam si sa evoluam ca specie, dar si ca indivizi. Iata de ce prefer sa-mi motivez esecurile prin lipsa mea de pricepere, de experienta sau de tact si nu prin subrezimea esafodajului teoretic ce mi-a sustinut demersul.
2. Daca vrei, poti! He-he, ce platitudine sforaitoare, vei spune. Sa stii insa ca a vrea cu adevarat nu-i putin lucru. Am citit prin carti sau pe internet o sumedenie de sugestii sau de exercitii de stimulare a vointei, care de care mai bizare. Multe dintre ele propuse de oameni care stiu sa se marketeze (evit sa-i numesc „celebri”) Nu am urmat niciunul, asa ca nu stiu daca functioneaza. Stiu insa ca primul pas pentru rezolvarea oricarei probleme iti apartine. Si el se concretizeaza printr-o hotarare bine cantarita si apoi total asumata. Nu „Mi-ar placea”, nici „Mi-as dori”, nu „Ar trebui” sau „Ar fi bine sa”. Fara conditional-optativ! Ci „vRRReau!” Cu vibratie pe „R”.
Sursa foto: www.shutterstock.com