A doua zi dupa memorabilul meci de fotbal Romania – Anglia de la campionatul mondial din Franţa din 1998, participam la un curs, la Londra, impreuna cu colegi din toate colturile lumii. La obisnuita runda introductiva, colegii mei englezi s-au prezentat, invariabil, cam asa: „My name is John (sau Brian, sau Bill), I’m from UK and I am very sad today because we lost the match last night”. Cand mi-a venit randul, mi s-a parut inteligent sa spun: „My name is Dragos and I’m very sorry for John, Brian and Bill, I am from Romania” S-a ras si s-a aplaudat.
Nu mi s-a mai parut la fel de inteligent sa impartasesc celorlalti pasageri faptul ca sunt roman la sfarsitul zilei, pe drumul spre hotel, atunci cand soferul microbuzului, deranjat de cine stie ce stangacie a unui partener de trafic, a inceput sa-njure de toti dumnezeii. Si a tinut-o asa cale de 3 mile. Pe romaneste.
M-am simtit confortabil atunci cand am fost servit, intr-un restaurant din centrul Madridului, de un amabil chelner roman, dar nu si atunci cand un membru al camerei lorzilor, vecin de scaun pentru 3 ore in avionul catre Londra, mi-a povestit cum un senator roman pe care-l invitase la el acasa i-a rupt cu nonsalata florile din gradina, ca sa le miroasa, si-apoi le-a aruncat neglijent pe peluza.
Nu ma simt mai cocoş in intalnirile mele cu strainii doar pentru ca am vazut, la televizor, cum defilau tancurile pe sub Arcul de Triumf de ziua nationala si nici nu mi-a venit sa-i sar la beregata lui Laszlo Tokes anul trecut cand a declarat (probabil din teribilism) ca pentru el 1 Decembrie e zi de doliu. Asta pentru ca, sunt convins, fiecare dintre noi isi are Romania lui.
In Romania mea se gasesc MegaImage-ul din colt unde imi fac cumparaturile, Restaurantul meu preferat de pe Calea Mosilor, dar si cele in care am jurat ca nu mai calc vreodata, un service auto de la intrarea in Targu Mures, de unde trei unguri au venit in miez de iarna cale de 15 kilometri sa ma scoata din nameti, firma de print la care imi tiparesc manualele de curs atunci cand nu au imprimanta dereglata (baga prea mult galben), dar si Amazon.com, unde am cont de 7 ani, si magazinul de haine din Köln unde un turc m-a intrebat in franceza ce masura port la camasa, si carciumioara de la Belgrad unde, daca ai rabdare, mananci un spanac cu miel „de te scoli de clanta usii”.
Din Romania mea fac parte familia, prietenii, colegii mei de scoala, unii raspanditi acum prin Franta, Canada, Germania sau Africa de Sud, toti partenerii si interlocutorii mei de business, necunoscutii de care ma lovesc pe strada la propriu sau la figurat, vecinii mei de bloc cu care ma salut, dar si cei cu care nu ma salut, satenii din Vistieru, unde mi-am construit o casa de vacanta si care, in final, m-au adoptat ca pe unul de-al lor, vanzatorul care m-a dat anul trecut afara din magazin pentru ca i-am cerut factura, vanzatoarea din magazinul Unirea care mi-a spus ca sunt diform pentru ca nu mi se potrivea pardesiul pe care il probam, securistul pensionat din blocul de peste drum de-al mamei care inca mai supravegheaza zona de la fereastra cu binoclul, Gigi, Bănel, Guţă, Crin si Victor, Elena şi Traian si toti cei care-mi influenteaza intr-un fel sau altul viata. Si tot din Romania mea fac parte indianul de la Cluj care mi-a fost, recent, coleg de panel la o conferinţă, dar si cel din hotelul din Dubai care mi-a facut un mirific masaj la picioare, polonezul care m-a gazduit, fara sa ma cunoasca, o noapte in Varsovia, fiindca pierdusem avionul, americanul care-mi datoreaza 500 de dolari de acum 10 ani, chinezul din Hong Kong care ne-a carat, spetindu-se, cu ricşa la hotel pe mine si pe seful meu cel gras, in fine, toti oamenii buni sau rai pe care i-am intalnit pana acum si care mai ocupa un locsor in mintea sau inima mea.
Iata de ce, fara sa-mi reneg in vreun fel apartenenta, nu ma mai consider demult roman. Ci doar un cetatean al Lumii.