Am descoperit obiectul din fotografie prăfuit şi răsturnat pe un raft al unui anticar aflat în lichidare din centrul vechi. N-a ştiut să-mi spună ce e şi la ce foloseşte. Am însă încă din adolescenţă o atracţie pentru mecanismul bielă-manivelă şi pentru obiectele tehnice atent meşteşugărite, aşa că l-am întrebat de preţ, m-am tocmit şi l-am cumpărat. L-am dus acasă, l-am demontat şi studiat atent şi mi-am dat seama care i-a fost iniţial menirea: compresor de aer pentru acvariu. N-am acvariu, aşa că l-am curăţat, restaurat şi re-menit ca obiect decorativ, tronând frumos pe policioară.

Lucram cu ceva timp în urmă la un proiect de consultanţă pentru o mare şi prosperă companie antreprenorială. Unul dintre lucrurile care scârţâiau şi pe care fusesem chemat să-ncerc a le repara era activitatea într-un departament al firmei, mare consumator de resurse. M-am învârtit mult pe acolo, am întrebat, am măsurat, am calculat, am mirosit, apoi mi-am suflecat mânecile şi mi-am scris concluziile. M-am dus a doua zi să le prezint patronului-director general. „El este una din probleme!” executiv-sumarizez cele n pagini îndosariate. „El, şeful de departament. Trebuie şcolit sau înlocuit”. „Mda, banuiam şi eu că el e de vina. Da’i prea bătrân să se mai schimbe şi nici nu pot să-l dau afară, c-a fost cu mine de la început şi mi-e şi rudă pe departe” „Soluţia, atunci, e una singură: scoate-l la pensie. Nu formal, ştiu că n-are vârsta. Trage-l pe linie moartă. Inventează-i o titulatură ca să nu-i răneşti orgoliul, dă-i să plimbe nişte hârtii pe salariul pe care-l are în prezent, iar în locul lui angajază sau promovează pe cineva competent. Îţi poţi permite?” „Cred că-i soluţia cea mai potrivită, dacă pun în balanţă interesele firmei şi confortul meu psihic” primesc rapid răspuns pragmatic.

Zilele trecute, în timp ce îmi executam programul de înviorare dând târcoale maşinii, înarmat cu Lopăţica Mică de Infanterie, varianta de plastic de la Metro, am fost abordat de un ins cu fes bleumarin, ca al meu. Obosit de atâta înviorare şi convins că posed asupra mea câteva hârtii magice de 5 şi 10 lei, speram să fie un căldărar-ciorditor reprofilat temporar în lopătar-deszăpezitor care-şi oferă serviciile. Nu era. N-apuc să-mi grimasez dezamăgirea că omul mi se recomandă într-o triplă calitate: locuitor prin preajmă, cititor de joi seara la mine pe blog şi coleg cu Alex. Nu, nu ăla de la Vodafone, ci ăla de la firma cu două săli de conferinţă, una mare, una mică şi fără markere.

Îl întreb de ce nu era la birou atunci când le-am făcut vizita de documentare pentru articol, îmi spune că era cu un transport de marfă la client, la care tocmai greşise Vasile actele de expediţie, apoi, netam-nesam-neram-neqam (aţi prins algoritmul, nu?) îmi spune că n-am dreptate. „N-am dreptate că ce?” „N-ai dreptate că nu-s buni!” îmi răspunde. „Cine să nu fie buni?” mă fac că nu mă prind. „Alex şi Vasile” îmi confirmă el intuiţia. „Eu n-am zis că nu-s buni de nimic, doar că nu-s foarte potriviţi cu nevoile organizaţiei” îmi exersez diplomaţia, sprijinit în coada lopeţii. „Păi tocmai asta e, n-or fi ei foarte eficienţi, nu s-or pricepe foarte bine, n-or da cum trebuie la şefu’n P&L, da’ pentru nevoile organizaţiei, cum zici tu, sunt foarte potriviţi.” „Cum aşa?” îl întreb incitat. „Păi, amândoi sunt colegi buni, te-ajută la nevoie, Vasile se pricepe la fotbal iar Alex ştie multe bancuri” răspunde omul meu, pe nume Cornel (sanchi, i-am dat nume tocmai acum, la sfârşit). „Ia zi, Cornele, câte ore pe lună eşti dispus să munceşti gratis, doar ca să vorbesti cu Vasile despre fotbal şi să te distrezi la bancurile lui Alex?” Sigur, Cornel nu s-a lăsat dat pe spate de întrebarea mea şi-a bâiguit ceva despre neplata orelor suplimentare. Apoi mi-a spus că înţelege ce vreau să spun şi s-a oferit să m-ajute să-mi deszăpezesc maşina. Am refuzat politicos şi am rămas prieteni.

Ne putem cumpăra compresoare sau putem angaja Alecşi, Vasili sau loiale neamuri pe departe atunci când avem nevoie să ne oxigenăm acvariul sau organizaţia. Păstrarea lor pe policioară atunci când funcţia lor originală e înlocuită de una decorativă, iar aportul pe care şi-l aduc este mai degrabă unul de confort psihic, trebuie asumată ca atare. Împreună, desigur, cu costurile aferente. Pe care, dacă nu le calculăm corect sau nu ni le putem permite, riscăm să ne trezim cu o echipă gri, plină de praf, care nu ştim la ce mai foloseşte.