Am primit zilele trecute o scrisoare de la un prieten care îmi cere ajutorul. Sunt indiscret, aşa că v-o arăt şi vouă:

Dragă prietene,

Îndrăznesc să-ti solicit ajutorul într-o problemă delicată. Mă bazez pe experienţa, dar şi pe discreţia ta, pentru că, aşa cum bănuieşti, la mijloc este o femeie.

Am întâlnit-o pentru prima dată prin toamna lui 2008, în biroul bancherului meu care mă invitase să rediscutăm linia de credit pentru bloculeţul pe care mă apucasem să-l construiesc pe locul fostei case a bunicilor. Era, la acea vreme, o apariţie destul de ştearsă. Aproape nemachiată, cu colţurile gurii uşor ridicate într-un zâmbet fals, cu părul strâns simplu într-o coadă, într-un taior bej şi cu o mapă mare, asortată. S-a prezentat simplu: „doamna C” şi s-a aşezat cuminte pe scaunul din dreapta interlocutorului meu. Nu mi-a dat o carte de vizită, dar am presupus că „C” vine de la „Consultant” sau de la „Consilier” şi nu m-am alarmat. Însă atunci când respectabilul păstor al conturilor mele a început, stângaci, să îmi explice că situaţia creditului meu în franci elveţieni se albăstreşte pe zi ce trece şi că schimbări bruşte în piaţă îl determină să-mi taie finanţarea, am fost tare intrigat de poziţia nefirească a braţului doamnei, atât cât se vedea peste marginea mesei. Am introdus repede in ecuaţie unghiurile posibile pentru articulaţiile de la cot şi mână, lungimea aproximativă a antebraţului şi privirea languros-autoritară (paradoxal, nu?) şi mi-a rezultat drept unică soluţie negeneratoare de luxaţii piciorul lui. Mai precis, zona tricepsului femural. N-am înţeles atunci pe deplin legătura între tsunamica veste primită şi prezenţa doamnei C. Aveam s-o fac în curând, „the hard way”.

M-am pomenit cu dumneaei la mine la birou, peste doar câteva luni. Mai exact, am găsit-o acolo într-o dimineaţă. Vopsită blond, cu o tunsoare la modă, pe tocuri şi cu un decolteu provocator, înlocuise mapa bej cu o tabletă pe care digita şi o arăta din când în când colegilor mei ce se uitau la ea cu gurile căscate de parcă se pregăteau să muşte din mărul de pe tabletă. Mărul era deja muşcat, aşa că se mulţumeau cu plăcinte şi cu grafice. Se pare că se cunoştea deja cu toată lumea şi pentru fiecare avea un grafic sau o plăcintă potrivită: directorului de vânzări îi arata scăderi de cereri de ofertă, şefului de la logistica, creşteri de preţuri la benzină, celui de la relaţii cu clienţii mai multe sesizări şi reclamaţii iar lui Madam Haşer impozite suplimentare pe salarii.

Am înşfăcat-o repede de un cot şi am băgat-o la mine în birou. Am întrebat-o direct cine e şi ce vrea de la mine. Şi-a ridicat din nou colţurile gurii într-un zâmbet la fel de fals, dar mai provocator decât cel de-acum câteva luni. Mi-a spus că trebuie să mă prind singur şi c-o să ne mai revedem. A făcut stânga-mprejur pe tocuri şi m-a lăsat benoclându-mă la fesele-i parcă mai bombate.

Am dat treizeci de telefoane, am căutat pe internet, am ieşit din birou, am strigat ”Salary freeze!”, am dat din mâini ca disperatu’, i-am trimis pe toţi pe teren, după clienţi noi, după ce mai întâi le-am tăiat cotele de benzină şi de tramvai, s-au întors fără clienţi şi încruntaţi, cinci şi-au dat demisia la nervi si s-au întors după o lună pe două treimi din salariu, pe trei i-am dat afară la nervi şi i-am reangajat peste trei luni pe aceiaşi bani plus vrăjeli despre promovare, că nu mă puteam descurca fără ei, în fine, m-au lăsat nervii de tot şi m-am dus acasă.

Când am intrat în living am văzut negru în faţa ochilor. La propriu! Era ea, în costum de Cat Woman. Lucios, din latex negru, cu ţinte şi mărgele argintii. Şi cu ruj roşu pe colţurile gurii, desigur, ridicate. Fără tabletă, dar cu bici. A pleznit din el o creştere de TVA, a pus cd-ul cu Mike Oldfied (vezi poza), m-a imbrâncit pe covor şi m-a călărit toată noaptea. Şi noaptea următoare. Şi tot aşa, până astă toamnă, când a dispărut. Disperat, nedormit şi livid ca o stafie, am crezut că-i datorez eliberarea Piticului Atomic care se tot lăuda la televizor că i-a recomandat şeful lui o vrăjitoare din Buzău care face nişte vrăji şi ne scapă pe toţi de impetuoasa doamnă C.

Ieri însă, când m-am întors de la birou, am găsit un bileţel prins într-un dres ultrafin, înnodat cu fundiţă de clanţa uşii: „Ce mai faci? Mi-e dor de tine! C. Riza”

Aşa că, dragă prietene, te rog cu cerul şi pământul, învaţă-mă ceva, dă-mi o soluţie, un sfat, să pot să mă feresc de lighioană! Precum sticla de ulei şi kilu’ de zahăr pentru candidaţii la proximele alegeri, precum fondurile europene pentru afaceriştii scăpătaţi, în fine precum Obi Wan Kenobi pentru Leia Codana (că doar n-avea orgi împletite!), eşti singura mea speranţă!

Să nu exagerăm…Am acceptat însă provocarea şi voi veni în ajutorul prietenului meu cu sfaturi practice despre reducerea şi controlul costurilor la Timisoara Business Days, pe 28 Martie. Si, pentru că sunt indiscret, vă invit şi pe voi!

Sursa foto: coperta cd-ului meu, fotoşopată puţin