Egalitate nu înseamnă identitate. De fapt matematicienii, mai ordonaţi decât noi toţi, au simţit nevoia să le simbolizeze diferit, adăugând o a treia liniuţă: = ≠ ≡ (habar n-aveam ca Bill Gates &co s-au gândit să includă cele 3 liniuţe în setul de caractere ASCII, scutindu-mă pe mine să vi le povestesc). Nu sunt, de aceea, în antiteză cu mişcarea feministă atunci când cred cu tărie că Dumnezeul meu, al lui Muhammad Ali, al lui Tom Cruise sau al lui Ion Iliescu au avut altceva în minte atunci când ne-au creat/evoluat (ca să împac pe toată lumea) bărbat şi femeie (în ordine alfabetică), decât că vom ajunge cândva să concurăm cu şanse egale pentru postul de macaragiu sau pentru cel de secretară.

Munca nu exclude plăcerea. Am avut, cred că v-am mai spus-o, acum câţiva ani o şedinţă cu mine însumi la care s-a votat în unanimitate ca de la data redactării procesului verbal să-mi câştig banii de care am nevoie făcând exclusiv ceea ce-mi place. Sună arogant şi nu mi-a ieşit în totalitate, dar m-a îndreptat, cu siguranţă, în direcţia cea bună.

Pot să mă laud, deci, că sunt un privilegiat al sorţii. Pentru că interlocutorii mei de business sunt, în mare majoritate, femei.

Am să încep cu Secre Tara. Sau Secre Maria, sau Secre Lavinia, după gustul părinţilor. Secre, spun gurile rele, vine de la „Se crede şefă” Ei, n-ai să crezi, de multe ori chiar este, sau dacă nu, cu siguranţă va deveni. Ambiţia şi tenacitatea o recomandă. Sunt calităţile care au determinat-o să-şi înceapă cariera cu acest post, deşi are studii superioare. Deşi părinţii i-au reproşat: ”Te-am ţinut în facultate ca să faci cafele?” Deşi Mimi de la doi, cu doar un an mai mare, tot ca Secre a-nceput, la un arab, şi-acum e toată ziua pe la Mall. Tara şi-a văzut de drum. Ştie ea ce ştie! De fapt, tocmai în asta constă jobul ei, să ştie. Cine, cum, când, unde, cât şi de ce. Mai mereu tânără la suflet, e conectată permanent la iţele şi rotiţele din firmă. Eficientă şi zâmbitoare. Expertă în multitasking. Colegii îi spun „Cerberiţa” iar şefu-i spune „Bravo!”

Îmi răspunde la telefon cu o voce amabilă dar fermă. Mă ascultă fără să mă-ntrerupă şi-mi explică că nu se poate. Mă sileşte să scotocesc prin lada cu „Phone Skills”, să desprăfuiesc repede două-trei trucuri mieroase şi să i le servesc pe nemestecate. N-a mers! Reuşesc totuşi să-i smulg promisiunea că va reveni când va avea noutăţi. Închid şi dau repede fuga la bunul meu vecin, Iţă Pein Indieas, şi-l întreb dacă-i e rudă. „Nu, n-o cunosc” zice Iţă. Mă liniştesc şi aştept. Peste trei zile, mă sună. Îmi zice că da. Mă-mbrac frumos, cu ţinuta de business numărul 3 – primăvară timpurie culori deschise, şi mă prezint la ei la sediu. Mă primeşte numai zâmbet. Pe mine zâmbetele executate corect mă cam intimidează. Ştiu, e problema mea. Mi-o ignoră şi mă invită politicos să aştept. Mă deztimidez. Fix patru minute. Apoi îmi face semn să intru. Intru.

Am să continui cu Madam Haşer. „Madam” nu-nseamnă musai şolduri generoase, e doar un nume generic semi-consacrat. La fel cum semi-consacrată e şi poziţia ei în şedinţele de board la stânga Tatălui (la dreapta fiind, de regulă, Directorul Financiar). Poziţie de autoritate, câştigată în ani de KPI excedaţi şi de alpinism strategic pe scara corporatistă.

Îmi întinde mâna şi mă primeşte, la rându-i, numai zâmbet. Să fie moaca mea de vină? Oricum, mă intimidez din nou. Ciclul intimidat-deztimidat, ca şi ciclul indoit-dezdoit, repetate, se cheamă tehnic „oboseală”. Şi generează căldură. Îmi frig palmele. Întind una în mod reflex, rugându-mă fierbinte să mă lovească o mini-glaciaţiune în următoarea fracţiune de secundă. Nu mă loveşte. Mă loveşte plăcut dar neaşteptat o voce prietenoasă, în care se simte exerciţiul diplomatic al scosului castanelor din foc. Mă invită să mă aşez. Mă măsoară dintr-o privire. Îi dă mai puţin cu doi centimetri, că m-am aplecat să-mi las geanta. Nemulţumită, mă cântăreşte din a doua (privire, de!). Îi dă la fix, cu tot cu cele două kile pe care le-am pus peste iarnă.

Trecem uşor peste amabilităţi şi mă-ntreabă ce-am de vânzare. M-apuc şi-mi spun povestea. O cos cu aţă roşie de referinţe, că dac-aş pune albă ca făina de gogoşi mi-ar vedea-o imediat. Pragmatic şi exact, mă plimbă prin nevoile şi preocupările organizaţiei. Mă fac că le-nţeleg cu exactitate. Se face că nu se prinde şi-mi cere o propunere concretă. Promit c-o voi trimite. Promite că ne vom revedea. Zâmbeşte. E prea târziu ca să mă mai intimidez. Zic „Pa!” Închei o zi frumoasă.

Staţi, staţi, n-am terminat. Doamne şi domnişoare, v-am întâlnit sau vă voi întâlni în cel puţin alte două ipostaze. Voi încerca să le evoc joia viitoare, de ziua voastra. Până atunci, vă mulţumesc pentru că existaţi!

Sursa foto: http://mugur-ionescu.ro