Am absolvit Politehnica. Întrucât nu m-a dus capul să-mi fructific experienţa profesională dobândită în timpul facultăţii, anume cea de comerciant de componente electronice în cămin, respectiv cea de DJ în discoteca din subsolul complexului studenţesc „Leu”, m-am luat după înscrisul cu cerneală de pe adeverinţa de absolvire (diploma aveam s-o primesc mult mai târziu) şi m-am dus să mă angajez ca inginer electronist. Pentru că aveam părul ondulat, vorbeam cu neologisme şi n-aveam pile, n-am reuşit să mă lipesc la niciuna din cele trei fabrici de profil, pe atunci încă în viaţă, din zona capitalei.

Am auzit în schimb de la prieteni că posturile scoase la concurs de firmele straine ce începuseră să se implanteze pe la noi se numesc „job”, au titluri de neînţeles în engleză, ocupă minim o optime de pagină în România Liberă şi se plătesc mult mai bine. M-am mutat aşadar strategic lângă o poştă şi-am început să-mi expediez povestea vieţii (nu se numea „CV”, se numea „Popescu Dragoş”) în plicuri cu lipici salivofil drept răspuns la anunţurile de angajare.

M-au chemat unii la o firmă cu sediul într-o somptuoasă vilă din zona central-securist-avocăţească a Bucureştiului. Mi-au spus ca-i cheamă Coopers & Lybrand (mă rog, nu pe ei, pe şefii lor) şi joacă într-un campionat numit pe atunci „Big Five”. Jobul pentru care voiau să stăm de vorbă se numea „Junior Auditor”. Am înţeles cu claritate epitetul „Junior” şi am conchis că mi se potriveşte. Când, în sfârşit, m-au dumirit că „Auditor” e un fel de contabil, le-am arătat cu indignare arătătorul rândurile din „Popescu Dragoş” unde scria negru pe alb „Inginer Electronist”. I-am întrebat de ce nu angajează ASEiţe (rimează cu zeiţe; am iubit două; pe rând; intercalat cu două chimiţe; apropiere de cămine; închid, în fine, paranteza: ). Mi-au răspuns că vor oameni pe care să-i crească şi înveţe de la zero şi tot ce cer de la mine e dorinţă şi o minte organizată, de inginer. Nu m-au convins, aşa c-am declinat oferta. Între timp, firma s-a desfiinţat prin absorbţie iar eu predau cursuri de finanţe.

M-au chemat alţii pentru un job ce se numea „Radio Engineer”. Măcar aici nu aveam dubii, era pe profilul meu. M-au intervievat (aflasem între timp că aşa se cheamă discuţia), m-au întrebat ce-mi place cel mai mult la mine şi dacă mai am alt sacou, m-au pus să le vând un pix pe care-l cumpăraseră deja, m-au rugat să aştept puţin afară, m-au rechemat şi mi-au propus să mă agajeze. Nu ca inginer, nici ca radio, ca agent de vânzări. N-am mai înfipt arătătorul în CV (îl redenumisem), am întrebat însă ce implică, mi-au zis ceva de cravată, bani şi abonament de tramvai. M-au convins, aşa c-am acceptat oferta. Între timp am promovat, firma s-a desfiinţat iar eu predau cursuri de vânzări.

Aveam să mă reîntâlnesc cu domeniul electronicii, dar şi cu această abordare neobişnuită a procesului de recrutare, mult mai târziu, de cealaltă (oare?) parte a baricadei. Am derulat un astfel de proces în numele unui client care dorea să angajeze un „Service Engineer”. Interesant mi s-a părut că mi-au cerut în mod expres pe cineva fără experienţă! Un proaspăt absolvent de facultate, deschis la minte şi necorupt de practicile de la acea vreme din centrele de service de la noi.

Şi la nivele mai mari de senioritate am avut proiecte de recrutare în care angajatorul a preferat candidaţi fără o experienţă consistentă, directă în domeniul de activitate al companiei sau chiar în meseria respectivă. Şi explicaţiile sunt cel puţin două:

1. Jobul şi/sau domeniul e nou pentru piaţa românească. A fost, probabil, cazul în exemplele mele personale evocate mai sus. A fost şi cazul, îmi aduc aminte, cu postul de „Activation Manager” la operatorii de telefonie mobilă, când şi-au început activitatea la noi. Mi-am imaginat, când am aplicat, ca e vorba de un fel de responsabil cu stimularea şi energizarea echipei. N-am fost chemat la interviu.
Chiar dacă nu mai abundă în zilele noastre, joburi şi domenii noi există şi vor fi mereu pe piaţa de muncă. Mă gândesc, bunăoară, la joburile din zona de marketing / PR online şi Social Media, unde e dificil şi nu foarte productiv să găseşti experienţă mai mare de 2-3 ani.

2. Compatibilitatea cu modul de lucru şi cultura organizaţională sunt foarte importante pentru angajator. Atât de importante încât, pe principiul conform căruia e mai greu să dezveţi pe cineva de un nărav decât să-l iei de la zero, experienţa trece pe planul doi. Ba, sunt situaţii în care, paradoxal, experienţa relevantă devine un dezavantaj. E unul dintre motivele pentru care sunt companii care preferă să nu angajeze oameni proveniţi de la competitorii direcţi sau pe cei care-au stat prea mult timp într-un loc.
Ceea ce vor considera, în schimb, aceşti angajatori drept calităţi la noii membrii ai echipei sunt mintea deschisă, spiritul tânăr şi dorinţa de a învăţa şi construi. Dacă le ai şi eşti capabil să demonstrezi asta la un interviu, doar timpul te desparte de o schimbare în bine în carieră. Mult succes!

Sursa foto: http://www.igougo.com/

P.S. Dacă nu vă supăraţi, mi-aş lua o scurtă vacanţă editorială. Ne revedem pe 26 Aprilie. Până atunci, un Paşte Fericit!