După-amiază frumoasă de Mai. Parc. Grup de copii la joacă. 8-10. Cu tot cu mine şi cu Marian. Grup de părinţi alături, pe bancă. 3-4. Cu tot cu tata şi cu Nicu, tatăl lui Marian. Vorbesc despre fotbal, cu geana la odrasle. Noi jucăm „fazan”. Deh, copii de intelectuali! E rândul lui Marian. Se blochează. Are „f”. Mai trece o tură. Iar tace mâlc. Are „fa”. Şi tot aşa. Pierde la scor. Se înroşeşte. Râdem de el. Doar e „fazan”! Conectat genetic, dar şi vizual, Nicu îşi schimbă la rândul lui culoarea. Se face verde-movuliu. Şi-i strigă lui Marian de pe bancă: „Zi mă şi tu ceva!” Îmbărbătat, Marian îşi drege vocea, prinde curaj şi se întoarce către tata: „Nenea, Dragoş a luat un 2 la Muzică, că a bătut măsura cu două mâini” Neconectat genetic, ci doar auditiv şi îngrozit că-mi divulgase secretul mult înainte de şedinţa cu părinţii, mă albesc. Tata, promotor al echilibrului cromatic în familie, mă priveşte în ochi şi se înnegreşte. Gaşca se sparge. Plecăm acasă.
Marianii crescuţi şi educaţi de Nici sunt cei care, maturizaţi parţial şi ajunşi în faţa tastaturii, decorează maculează zelos generosul mediu virtual, postând gratis comentarii cu nemiluita despre orice, oriunde şi oricând.
Sunt cei pe care îi repudiază, lamentându-se, Postacul Popescu, fapt care-i întărâtă peste poate şi-i face şi mai vocali şi mai coloraţi în exprimare. Sunt cei pe care Zoso îi manipulează cu pricepere, fără măcar să-i întrebe daca au dus gunoiul sau dacă au muştar acasă.
Sunt cei pe care, de fapt, şi unul şi celălalt şi mulţi alţii ca ei contează pentru a-şi menţine şi creşte notorietatea şi, mai mult sau mai puţin direct, profiturile.
Sunt ei, demnii urmaşi ai Miticilor, Lachilor sau Machilor, care, descătuşaţi de pretextul halbei de bere la bodegă sau al ţoiului de ţuică de la birt, îşi suflă cu dezinvoltură nasul în batista, şerveţelul, blogul sau wall-ul vecinului său virtual după care, la fel de dezinvolt, se mută la altă masă îşi schimbă nick-ul şi trag, drept supliment, un râgâit.
Sunt ei, demnii urmaşi ai rinocerului care rage cel mai tare ca să-şi păstreze un cot de fluviu numai pentru el şi pentru rinoceriţa cea mai cea, sau ai gorilei care urlă şi se bate cu pumnii-n piept în demersul de a-şi aloca trei baobabi şi unsprezece nuci de cocos.
Sunt deci tentat să presupun că, la fel cum tatăl-rinocer şi-a îndemnat cândva puiul: „Rage mă şi tu mai tare!” iar capul familiei Gorileanu şi-a educat odrasla: „Urlă mă şi tu mai des!”, şi Nicii din toate timpurile şi-au încurajat copiii să dea din gură sau din tastatură bine intenţionaţi, dintr-un subconştient dar foarte prezent instinct de supravieţuire.
Acelaşi instinct, poate nuanţat de principiul „Cea mai bună apărare e atacul”, îi face pe Marianii creativi să fructifice diversitatea, accesul facil şi anonimatul relativ ce caracterizează mediul virtual pentru a se (re)vărsa.
Interesant e că, deşi le recunoaştem şi le înţelegem, până la un punct, motivaţia şi justeţea demersului, nu ştiu voi ce gândiţi, dar mie şi Nicii şi Marianii îmi displac. Global, generic, le putem accepta existenţa cu opinteli CristianTudorPopesciene (poate chiar regizate) sau le-o putem fructifica, cum face Vali Petcu. La nivel individual însă, mai niciodată nu ne sunt simpatici. De fapt, cu Marian n-am mai schimbat o vorbă până acum vreo patru ani, când l-am întâlnit ca taximetrist la Madrid, iar pe taică-su am continuat să-l dispreţuiesc până a murit.
De ce? Surpriză! Din acelaşi instinct de supravieţuire! La nivel individual, Marian îmi era competitor (chiar dacă mai nevrednic) la şcoală, iar Nicu era, pe vremuri, mai bun la fotbal decât tata.
Îmi dau prea bine seama că viaţa e o luptă. Sunt conştient că propriu-mi set de valori şi propria-mi percepţie despre sine mă vor împiedica să-i simpatizez pe cei ce se bagă în seamă pierzând ocazia să tacă. Dar o revoltă manifestă împotriva lor ar fi la fel de neproductivă ca cea împotriva unui căţel care latră. Zi mă şi tu ceva!
Sursa foto: http://activerain.com
Evolutia nu este supravietuirea celui mai puternic ci a celui mai adaptativ, asta inseamna sa realizezi ca viata nu este o lupta viata este si atat, tu alegi ce faci din ea si cat de mult vrei sa evoluezi. Cu cat esti in stare sa nu te mai iei in serios, implicit acel sine schitat pe baza setului de valori care reactioneaza cu "dispreturi" si "simpatii" ce tu crezi ca merita mentionate pe acest blog de exemplu, cu atat iti vei face drumul mai usor si tie si celor care te urmeaza, evolutiv vorbind, evident.
Draga Anonymous,
Iti multumesc in primul rand ca nu te-ai lasat descurajat nici de titlu, nici de continut si ai considerat important sa iti exprimi opinia.
Faptul ca nu achiesez la ea si cred in continuare ca, oricat am nuanta, viata ramane o lupta (cu ghioaga, cu vorba, cu zambetul sau cu dinarul) nu ma impiedica sa admir seninatatea cu care multi semeni ai mei participa la, sau chiar castiga competitii, fara macar a se fi inscris la ele. Nu despre ei insa e vorba in articolul de fata.