Mi-am descoperit prin adolescenţa timpurie plăcerea de a sfredeli minţile altora cu întrebări iscoditoare şi nonconformiste. La început încercam doar să-mi dau seama cât de diferite sunt raspunsurile celorlalţi faţă de ale mele şi să mă poziţionez astfel, empirico-statistic, în raport cu semenii mei. Depăşind treptat faza egocentrismului, am descoperit mai apoi ca răspunsurile celorlalţi mă ajutau realmente să-i cunosc şi să-i înţeleg mai bine, să descopăr afinităţi şi să leg prietenii.
Majoritatea întrebărilor evocau situaţii limită, ridicol de improbabile şi cereau un răspuns cât se poate de tranşant. Una dintre ele, pe care îmi plăcea atât de mult s-o pun încât căpătase patină pe la colţuri, virgule şi alte semne de punctuaţie, suna aşa:
„Eşti în Piaţa Universităţii, într-o seară de vară. E aglomerat, lumea se plimbă pe bulevard. Deasupra, pe cer, apare o lumină, din ce în ce mai puternică. Se aude un vuiet, din ce în ce mai tare. E o farfurie zburătoare care aterizează, încet, chiar în piaţă. Chiar lângă tine. Uşor, cu fâsâit şi jeturi de aer comprimat, se deschide o trapă şi coboară o rampă. Chiar la picioarele tale. Se vede o lumină caldă, dar nicio mişcare. Spune-mi ce faci: urci, mai rămâi să caşti gura sau o iei la fugă?”
Am primit, vă imaginaţi, o mare varietate de răspunsuri, de la strig „Jos Iliescu”, mă urc imediat şi leg toţi marţienii cu cureaua de la blugi, numa’ să n-aibă săbii de Jedi până la fug cât mă ţin picioarele, că am copil acasă. Le consemnam mental pe toate, acordam tot mental note pentru spontaneitate şi imaginaţie şi-mi modificam expresia feţei în consecinţă.
Am fost întâmpinat, în multe cazuri, cu recuzări ferme ale întrebării, însoţite de regulă de calificative de tip „puerilă” sau „imposibilă”. Le consemnam şi pe ele, îmi întindeam grijuliu, ca pe-o tartină, urma de vanitate peste felia de inteligenţă astfel încât să devină invizibilă şi-mi modificam expresia feţei în consecinţă.
Cel mai mult însă mă scoteau din minţi răspunsuri ezitante de genul Depinde! De ce depinde? Păi, nu ştiu; de ce fac ceilalţi, de cât e ceasul, de culoarea rampei, dacă sunt cu adidaşii noi, dac-a intrat frate-miu la facultate şi-mi ramâne mie camera, etc.
Făceam disperate încercări să-mi rafinez scenariul, să adaug elemente suplimentare menite să deceleze în mintea interlocutorului o opţiune, oricare-ar fi fost ea. Rămâneam de cele mai multe ori frustrat de indecizia celui din faţa mea şi-mi modificam, ştiţi deja, expresia feţei în consecinţă.
Am reuşit să identific după multă vreme şi după multe întrebări ratate, frustrări consumate şi expresii faciale modificate, un viciu cronic, de procedură – nu reuşeam suficient de bine să-mi conving interlocutorii să se transpună realmente în scenariul propus de mine. Nu reuşeam să-i conving să viseze, pentru o clipă, visul meu!
Am încercat să caut explicaţiile mai întâi la mine în grădină. Poate că pentru unii nu eram destul de descriptiv. Pe alţii nu-i prindeam în momentul potrivit sau în conjunctura cea mai bună. În faţa altora n-aveam, de bună seamă, destulă credibilitate. Cu alţii n-aveam, cu siguranţă, un sistem de referinţă comun. N-aveam, desigur, la-ndemâna nici efecte speciale şi nici nu posed(am) capacităţi paranormale. Toate aceste argumente pot fi făcute insă responsabile doar pentru o parte din grimasele mele. Pentru celelalte am fost nevoit să caut explicaţii în afară. Adică fix la cei cărora le adresam întrebarea – provocare. Şi care, blocaţi în canoanele traiului zilnic, nu-şi dădeau drumul să viseze.
Aşa că, lipsit de modestie, îţi dau un sfat: Nu-ţi înfrâna imaginaţia. Nu-ţi pune singur bariere şi nici garduri; nu te-ncuia în hangar atunci când e senin afară. Dă-ţi liber la visare, chiar dacă nu-s visele tale. Şi nu pentru că-ţi cere Popescu să-i spui dacă vrei să zbori cu OZN-ul. Ci pentru că astfel de exerciţii sunt singurele care te pot pregăti pentru situaţiile reale şi cu miză care te aşteaptă peste un an, peste o lună sau poate chiar diseară. Ce faci: urci, mai rămâi să caşti gura sau o iei la fugă?
Aşa că, lipsit de modestie, îţi dau un sfat: Nu-ţi înfrâna imaginaţia. Nu-ţi pune singur bariere şi nici garduri; nu te-ncuia în hangar atunci când e senin afară. Dă-ţi liber la visare, chiar dacă nu-s visele tale. Şi nu pentru că-ţi cere Popescu să-i spui dacă vrei să zbori cu OZN-ul. Ci pentru că astfel de exerciţii sunt singurele care te pot pregăti pentru situaţiile reale şi cu miză care te aşteaptă peste un an, peste o lună sau poate chiar diseară. Ce faci: urci, mai rămâi să caşti gura sau o iei la fugă?