Sorin era de familie bună (nu că n-ar mai fi, veţi vedea). Maică-sa era profă de mate, pe vremea în care din meditaţii se câştiga bine, iar taică-su lucra ca medic pe vapor. Aşa că era şi de casă bună. Naţionalizată, pe pământ (adică nu pe Marte), cu covoare persane, bibelouri chinezeşti veritabile, Telecolor, video şi linie Akai. Toate plătite cu dolari şi transportate în cală, probabil alături de-ale lui Traian. Interpretând corect dictonul latinesc Mens sana in corpore sano (adică dincolo de încurajarea consumului de lactate semi-fermentate), l-au încurajat părinţii pe Sorin să facă sport. Înot, volei şi culturism, tatăl („c-aşa am cucerit-o pe maică-ta!”) respectiv şah, tir şi tenis de masă, mama („că-ţi dezvoltă mintea”). Neputându-se hotărâ de care să se ţină mai abitir, a făcut Sorin câte puţin din toate. Fără alt rezultat decât acela că arăta bine şi se încrunta des. Şi cum pe vremea aceea sprâncenele apropiate erau la fel de cool ca şi bicepşii încordaţi, avea Sorin lipici la fete.

Ţîr-ţîr sună telefonul. Voce catifelată ca coaja de caisă. Mona. Brunetă. Sportivă. Buze cărnoase. Glezne fine „Bună. Ce faci diseară? Vrei să mergem în parc cu rolele?” „Vreau” răspunde Sorin tentat de enumerarea dinainte. „La 7” „La 7”.

Ţîr-ţîr din nou, peste doar câteva minute. Voce groasă ca coaja de pepene necopt. Edi. Fiul directorului tatei, de la minister. Şmecher. Şaten. Înalt. Cu doi ani mai mare. „Hai pe bulevard, la agăţat!” „Bine. La cât?” „La 7” „La 7” confirmă Sorin, după o scurtă şi brunetă ezitare.

Încă un Ţîr-ţîr, la uşă de-astă dată. Vocea nu mai contează. Două mere mari sub decolteu. Laura. Blondă. Sprâncene subţiri. Fustă mini. „Bună. Am venit la mama ta, la meditaţie. Termin la 7. Ce faci dup-aia?” „Ce vrei tu!” zice Sorin pe negândite.

Probabil că după aceea a mai primit câteva Ţîr-ţîr-uri, pentru că după zece ani îl găsim pe Sorin cu Marilena şi/sau cu Valentina. Roşcată, respectiv şatenă. Nu s-a putut decide pentru nuanţa de păr, aşa că a făcut câte un copil cu fiecare. Întâiul născut, cel al Marilenei, l-a pus într-o nouă dilema când a trebuit să-i aleagă numele. N-a fost în stare să aleagă între opţiunea sa, a Marilenei, a mamei şi a tatălui aşa că l-a numit Şerban Victor Florin Alejandro. Matache. Apoi s-a încruntat, a semnat actele de pensie alimentară şi a plecat. Ca să nu treacă din nou prin chinuri decizionale, un an mai târziu a ales pentru fiul Valentinei un singur nume: Ion. Dar pentru că şi Valentina şi maică-sa îşi doreau câte un diminutiv, le-a combinat şi l-a botezat Ioneluţ. Matache. S-a încruntat din nou, a semnat încă un rând de acte şi a plecat.

S-a refugiat în muncă. Era director general la firma de import de echipamente medicale deschisă de taică-su după revoluţie. Avea două secretare, una înaltă şi junioară, alta minionă şi matură, şi doi directori adjuncţi, unul cu mustaţă şi optimist, altul cu recomandare şi pesimist.

Avea, aproape în fiecare zi, de luat decizii importante: să cumpere pixuri roşii sau albastre pentru uzul cotidian? „Da!” decidea Sorin, iar oamenii săi cumpărau pixuri roşii care scriau albastru. Să scriem Directorsau General Manager pe uşa biroului? „Da!” decidea Sorin, pricopsindu-se cu plăcuţa aurie cu înscrisul General Director.

Din când în când avea de-a face şi cu decizii mai uşoare: Să investim într-un nou parteneriat sau să cumpărăm dube de transport? „Da!” decidea Sorin, iar cei doi adjuncţi îşi smulgeau unul părul, celălalt mustaţa. Să luăm un credit sau să tragem de clienţi să ne plătească? „Da!” decidea Sorin trecând bilanţul contabil pe roşu sidefiu. Să închidem firma sau doar lumina? „Da!” decise Sorin, şi cele două secretare îşi semnară fiecare câte un ordin baban de plată, stinseră cu grijă toate becurile şi-l întrebară aproape la unison: „Ce faci diseară?”