Mă jucam în copilărie cu prietenul meu Remus în curtea din spatele blocului. Cei câţiva copăcei ne ofereau decorul perfect pentru „Winnetou”, casa scării şi contorul de gaz pe cel pentru „20000 de leghe sub mări” sau „Războiul Stelelor”, Marian cel pârâcios ne oferea sandwich-uri cu parizer făcute de maică-sa, iar Oana-Banana şi Loreţica-Kiloţica ne ofereau compania perfectă pentru jocuri de cărţi (pierdeau mereu fără să se supere). Spre seară însă abandonam fără remuşcări toate aceste oferte, care de care mai specială, atraşi ca de un magnet de lumina care se aprindea pe balconul de la parter, unde tatăl lui Remus îşi amenajase un mic atelier. Ne agăţam de balustradă şi ne uitam fascinaţi cum nenea Dionisie meşterea cu migală, reparând „tot ce se bagă-n priză” cum îi plăcea să se laude. Stăteam cu orele şi priveam nemişcat, încercând să-i fur meşteşugul, dar tot ce-nţelegeam pe-atunci era că soluţia universală consta în înlocuirea unor componente ruseşti, mari, grele şi urâte cu unele nemţeşti sau japoneze, mici, uşoare şi frumos finisate. Nedumerit, îmi întrebam idolul într-ale tehnicii de ce sunt piesele atât de diferite şi, mai ales, de ce sunt alea ruseşti aşa de mari. „Uite de-aia o să cadă ăştia, că bagă prea mult fier în toate!” îmi răspundea el în şoaptă, de teamă să nu-l audă tatăl lui Marian care ieşise să ducă gunoiul.
Nu ştiu dacă motivul colapsului economic al fostei Uniuni Sovietice se poate rezuma la risipa de metal, dar am împerecheat vorbele de duh ale lui Dionisie cu o sintagmă pe care-am învăţat-o mult mai târziu decât ar fi trebuit: eficienţă economică. Şi, ce să vezi, se potriveau!

Un cărăuş care-a prins şpilul despre acte vamale, capete-tractor şi diurnă şi-a făcut acum zece ani o firmă de transport. Fiindc-a ştiut cum să vorbească cu cei ce dau autorizaţii şi nu s-a lăcomit la tarife, i-a mers bine. Şi-a cumpărat câteva camioane, le-a pus să mişte marfa, el a mişcat sincron banii şi plăcinta a crescut. S-a diversificat, a luat şi frigo, şi trans-containere şi cu prelată şi a ajuns repede la o flotă de cincizeci de maşini. Treaba încă mergea, doar că odată cu afacerea i s-a dilatat şi orgoliul.
Acum cinci ani, de ciudă că vecinul lui de cartier, patron de firmă concurentă, ajunsese la o sută, a băgat cărăuşul nostru adânc mâna în instrumentele de creditare pe care băncile pe atunci se înghesuiau să i le ofere şi şi-a mai tras încă treizeci de camioane. Şi pentru că socotelile pe care le-a făcut în prealabil pe un şerveţel la cârciumă n-au fost auditate de vreun nene Dionisie, investiţia i-a pus capac. Business-ul s-a înmuiat sub criză, datoriile l-au înglodat, costurile fixe l-au sufocat şi peste un an şi ceva a căzut, împovărat de prea mult fier.

Un prieten a postat mai deunăzi pe facebook poza de mai sus. Intrigat de aparenţa somptuoasă şi de arhitectura neobişnuită, am dat click de câteva ori şi am aflat cu stupefacţie că nu e vorba despre reşedinţa în stil neo-grotic a vreunui îmbogăţit al vremii, nici de sediul uneia dintre fostele regii autonome încă rămase în nefericita administrare a vreunui stipendiat de Partid şi de Stat. E, nici mai mult nici mai puţin, o clinică stomatologică privată. Situată, şi mai surprinzător, într-un sătuc aflat la câţiva kilometri de drumul principal ce leagă două oraşe–reşedinţă de judeţ din sudul ţării.

Interesant mi s-a părut că albumul de optzecişişase de poze de pe site conţine prea puţine instantanee cu medici sau cu membri ai echipei, dar include nu mai puţin de şaisprezece(!) imagini cu balustrada albă din fier forjat ce domină scara monumentală (observaţi detalii în medalion!) Nu pot, de aceea, să nu mă întreb dacă nu cumva în afacerea respectivă (dacă chiar se vrea o afacere) e băgat prea mult fier. Sau beton. Sau marmură. Sau piele. Sau lampioane.

Nu sunt atât de înţelept ca nenea Dionisie. N-am toate datele ca să mă pronunţ asupra modelului de business al cabinetului-palat. Ce-am să fac însă, peste doar câteva ore, va fi sa le explic participanţilor la workshop că o afacere sănătoasă şi perenă se construieşte pe baza unor calcule atente şi a unor estimări realiste. Şi că ea trebuie să conţină exact atât fier cât este necesar.