La masa de joc

Pentru că luam note la fel de mari şi la compunere şi la aritmetică, tata, poet convertit în revizor-contabil (da, v-am mai spus scris asta aici), hotărât să nu-i împărtăşesc soarta, m-a trecut fără milă, pe la 9 ani, prin tensiunea unei baterii de evaluatori de destine, formată din 3 elemenţi:
Mai întâi domnul Condescu, profesor de matematică la cel mai prestigios liceu din urbe, mereu zglobiu sub ochelari dar reflexiv sub suviţa pieptănată cu grijă peste chelie. Mi-a pus pedant câteva întrebări, mi-a dat un exerciţiu de Gazeta Matematică, mi-a spus că matematica parcurge mereu traseul foaie-creion-mână-creier apoi i-a precizat tatei: „E omul ştiinţelor exacte, dacă nu intră la matematică, fă-l inginer”.
Apoi  domnul Alevra (ciudat nume!) de profesie incertă, versificator de frunte şi polemist şef detaşat cu catedra la restaurantul Dealu Mare; mereu la costum vernil şi cravata alb-lucioasă (chiar mai lucioasă decât coatele-i tocite). Prins într-un moment de luciditate, obturându-mi câmpul vizual cu degetul arătător şi cu citate din Paul Verlaine, domnul Alevra îi trasă tatei sarcina cu o fermitate de care nu-l credea nimeni în stare: „Pune-l să scrie, fă-l literat!”
În fine, duduia Doiniţa, amanta celui mai mare pictor al Ploieştilor, deci şi ea pictoriţă prin alianţă. Tot prin alianţă (soră de soră medicală) colegă de serviciu cu mama. În vizite îmi cerea mereu blocul de desen. Încurajat şi neuitând să vâre în el şi 2 creaţii proprii în acuarelă, tata i-l oferi, a câta oară, şi îi ceru părerea. „E foarte talentat, dă-l la şcoala de arte!” murmură ea printre rotocoale de Snagov.

Un amic ne-a întrebat recent, pe mine şi pe ceilalţi 181 colegi de panel ad-hoc, ce destin / carieră am alege dacă am avea din nou oportunitatea de a o face. Pentru că i-am răspuns prompt „muzician”, a avut amabilitatea să îmi împărtăşească rezultatele sondajului. Exceptand trei răspunsuri de tip „Ce vrei, mă, de la mine?”, alte cinci gen „Habar n-am” şi unul “Mi-e somn, eşti un tâmpit” le-am putut uşor împărţi în 3 categorii:
Prima, relativ puţin numeroasă, vreo 25 de răspunsuri, era formată din Consecvenţi. Din  hipersatisfacţie, autosuficienţă sau poate doar din lipsă de imaginaţie aceştia au indicat aceeaşi variantă de destin ca cea care le-a fost în realitate hărăzită. Era şofer, voia şofer, era medic, voia doctor (sic!), era parlamentar, voia, of course, parlamentar, şamd.
A doua categorie, din care şi eu faceam parte, cu opţiuni foarte diferite faţă de drumul actual. Nu rareori surprinzător de diferite. Şeful de Post voia actor, actorul – copyrighter, tinichigiul – cârciumar. Mânaţi de frustrări, neîmpliniri profesionale sau poate doar, ca mine (ce tare sunt!) de nevoia permanentă de nou, de alternative, Schimbătorii erau ceva mai mulţi, vreo 30-40.
A treia şi cea mai înfoiată (binişor peste-o sută) era clasa Renunţătorilor ce îşi doreau ca, într-un univers paralel, să nu fie nevoiţi să facă absolut nimic. Debusolaţi, probabil, de sistemul incert de valori din societate, obosiţi de-atâta Sisif-it pe tarlalele de stat (mai puţin) sau private (mai mult), tânjeau după statutul de rentier şi, eventual, după un loc pe şezlong în Caraibe.
Miraţi, mai cu seamă, de consistenţa celei de-a treia categorii, ne-am întins la discuţii despre posibile explicaţii. Am trecut repede peste diferenţele dintre generaţii, peste criză şi peste referendum, şi am concluzionat că răspunsurile din ultimele două categorii, dar chiar şi o bună parte dintre celelalte vin, de fapt, din două direcţii foarte diferite. Să mă explic:

Plecăm, fiecare dintre noi, pe drumul maturităţii în mână cu un set de cărţi, de pietre sau jetoane. Mai mari sau mai mici, evaluate corect sau nu de Condeşti, Alevre sau dudui. Le decartăm apoi pe rând, aşa cum ne pricepem, încercând să le potrivim cu cele de pe masă. Mulţi dintre noi o facem pentru că ne place jocul, atât timp cât regulile lui nu ne încorsetează şi nu ne plictisesc. Şi mai mulţi, cred eu, o facem trăgând cu ochiul la miza de pe masă şi urmăm ritualul doar ca să ajungem să strigăm cât mai curând Bingo, BlackJack sau Macao.
Primilor ni se-ntâmplă, când şi când, să ne dăm seama că piesele pe care le deţinem nu se prea potrivesc cu jocul în derulare. Avem aşi şi popi la joc de levate sau piese de domino la canastă. Ni le jucăm cu-ncrâncenare şi obidă, dând vina pe neşansă fiindcă nu găsim masa potrivită iar la o întrebare de genul celei de mai sus răspundem din visele roz-bonbon.
Celorlalţi ni se pare, la un moment dat, că grămăjoara de monezi pentru care purtăm pe faţă cel puţin opt ore pe zi ochelarii de poker şi zâmbetul corporatist nu mai e chiar aşa de mare sau de lucioasă. Mărim miza, mai jucăm un timp jocul până când iar nu ne mai ajunge. Ne autoconvingem că ne satisface, mimăm orgasmul iar la o întrebare de genul celei de mai sus răspundem din visele verzi-filigranate.
Nici nu contează ce răspuns ai dat. E absolut firesc să vrei să creşti, să schimbi, să devii, să te dezvolţi. Însă atunci când îţi doreşti să nu mai faci ceea ce faci, să nu mai fii ceea ce eşti, ţi-aş pune înainte o altă întrebare:

Nu-ţi place jocul sau nu-ţi convine miza?

Sursa foto: http://www.venere.com

One thought on “La masa de joc

  1. Anonymous says:

    Ca și concluzie: pasiunea pentru pictură, muzică , etc. poate fi o constantă în viața fiecăruia, dar pentru a trăi fiecare trebuie să-și găsescă un "post" pe piața muncii.

Comenteaza

Your email address will not be published. Required fields are marked *