Aceia dintre voi care au copii ştiu că vine (şi, din pacate, trece) o vreme când una dintre cele mai mari provocari – dar şi satisfacţii – este să le răspunzi la întrebări. În goana lor încă neconştientizată spre maturitate, copiii n-au, de regulă, nici o sfială în a lansa interogatorii: „Mami, ce e asta?”; „Tati, da’ de ce e verde?”; „Buni, da’ cum zboară?”; ş.a.m.d. Mami, tati şi buni dau raspunsurile cu răbdarea şi competenţa pe care le au, fiecare, în poşeta / servieta / cufărul de părinte / bunic (aici buni are avantajul volumului, dar şi dezavantajul inflexibilităţii şi pe cel al moliilor) iar asta va stimula sau, dimpotrivă, inhiba apetenţa tânărului om pentru noi întrebări.

Dezvoltarea, mai departe, a acestei apetenţe este unul din principalele obiective pe care ar trebui să şi le propună şcoala. Un merituos profesor pe care l-am avut în facultate ne spunea, parafrazând un Învăţător la fel de merituos, dar mai celebru, ca şcoala nu trebuie să-ţi dea răspunsuri ci, mai degrabă, să te înveţe să pui întrebările corect, astfel încât răspunsurile să-ţi fie accesibile şi relevante.

Acest rol însă şcoala (cel puţin cea de la noi) nu-l mai îndeplineşte. În primul rând pentru că nu (mai) are competenţă. Subfinanţare crasă, politizare excesivă, un nesfârşit şir de experimente eşuate în loc de strategie coerentă, haos legislativ, dottori, şpăgi, furtişaguri, avem pe ce da vina.

În al doilea rând, e un rol pe care şcoala nu şi-l înţelege şi nu şi-l asumă. Sau, chiar dacă ar face-o, nu e în stare să şi-l promoveze în societate. Altfel spus, să se marketeze*.

La conferinţa la care am vorbit ieri, unul dintre subiectele pe care s-a bătut monedă a fost discrepanţa dintre teorie şi practică. Pe de o parte m-a bucurat şi mi-a dat apă la moară în promovarea programului nostru de învăţare experienţială BusinessDrive. Pe de altă parte m-a întristat, pentru că subiectul îşi trage seva exact din acea percepţie a faliei tot mai pregnante dintre viaţa dinaintea diplomei de absolvire şi cea de după.

Imaginea instituţiei numită şcoală, ca şi a educaţiei în general, continuă să se deterioreze, iar argumentele enumerate mai sus contribuie la asta. Ruptă de realitate, e percepută în continuare ca o corvoadă din ce în ce mai ne-obligatorie şi neprofitabilă, ca locul unde o parte însemnată dintre număratele noastre celule de memorie sunt umplute artificial cu informaţie de-a valma. Şi pentru că această formă de tortură cerebrală poate părea prea sofisticată, autorităţi locale inteligente au tradus-o pe înţelesul tuturor, plantând – pe banii noştri, desigur – în dreptul şcolilor semne de avertizare precum cel din imagine. Marele lor avantaj este că efectul va deveni, în timp, tot mai pregnant, odată ce petele de rugină sângerie de pe cele trei ţepe se vor înmulţi. Totuşi, pentru a înlătura orice echivoc, propun înlocuirea genericului „Atenţie” cu un sinonim: „Păzea!”

*În limba romgleză în text. Vezi comentariile la articolul precedent.