Eu sunt ăla. Eu sunt şi aia. Şi expert, şi autoritate. Cine zice asta? O doamnă. Sunt măgulit, dar nu m-ajută la nimic. Pe dumneaei însă, o ajută să doarmă liniştită.

Acum doi ani am postat pe Youtube două clipuri despre recrutare; m-am laudat cu ele aici şi aici. Mi-am dat, la finalul fiecăruia, adresa de e-mail pentru cei ce au nevoie de un sfat. Drept consecinţă, săptămâna trecută am fost parte la următorul dialog prin e-mail:
“Buna seara! As dori sa imi raspundeti la o intrebare intalnita la interviu: alege intre:
– albină sau cocoş;
– papagal sau cal”
“Pentru ce job era interviul?”
“Pentu postul de Amanetar”
“Albină şi cal”
“Vă mulţumesc!”

De ceva vreme predic de a-nceput să mă usture buza de jos (aia de sus e mai vârtoasă din construcţie) despre decizie. Mai precis, despre amânarea ei, meteahnă de căpătâi a întâi-stătătorilor de pe la noi, cheamă-se ei manager, leader, don’şef sau bă! Şi susţin (constat, nu dau cu parul!) că respectivii primadoni (sau primadone, că viciul nu face discriminare sexuală) îşi ascund impotenţa (sau frigiditatea, vezi paranteza precedentă) în spatele lipsei de expertiză. Nu mă refer la fireasca documentare şi consultare a unor experţi înainte de decizii importante ce implică şi componente care ies din aria personală de competenţă, ci la extinderea iraţională a acestui mod de lucru tocmai pentru a disimula incapacitatea de a lua decizii.

Nu ştii cum să te-mbraci astăzi? Ieşi pe balcon, scrutează norii, bagă degetu-n gură, ia viteza vântului, consultă-ţi perechea şi pe mama perechii, întreabă-l pe Busu, pe doamna INMH de la Realitatea, pe domnişoara cu sânii mari de la Antena şi pe cea cu sprâncene unghiulare de la B1, bea o cafea, plânge-te de schimbările climatice globale şi, în fine, ia-ţi un pulovăraş şi o umbrelă, just in case. Ai întârziat. Va fi soare şi cald şi aglomerat la metrou.

Nu ştii ce model de pixuri să achiziţionezi pentru uzul curent al celor 200 de angajaţi din subordine? Cere mostrare de la patru firme, alege-ţi dintre ele 37 de modele (e număr prim!) compatibile cu identitatea vizuală a companiei, încuie-te în birou după ce spui secretarei să nu te dea la telefon, ia-le pe rând în mână şi fă-te că scrii, aşază-le în ordine, ieşi din birou, dă-le în ordine inversă secretarei ca să vezi dacă i se potrivesc cu manichiura, nu uita s-o cerţi că nu te-a dat la telefon cu dom’ prefect şi nici cu partenerul de afaceri din Olanda, întreabă-i pe Mimi de la achiziţii (a studiat ofertele) şi pe Toni de la trezorerie (a studiat arte plastice) şi alege, după ce te plângi de calitatea plasticului, unele albastre care scriu negru. O să te-njure toţi agenţii de vânzări pe care i-a informat juridicul că n-ai voie să semnezi cu negru pe contracte.

Pentru ca propriul confort psihic să nu fie afectat, procesul are două etape: desemnarea expertului, în persoana mea, a lui Busu sau a lui Mimi, pe criterii de compatibilitate cu privirea, cravata, cv-ul sau accentul (ori nimic din toatea astea) şi, respectiv, consultarea lui, consemnată ca o acţiune bifată şi trecută, cu grijă şi număr de ordine, la dosarul potenţialelor justificări în caz de eşec.

Şi fiindcă dacă nu-i fudul, parcă nu-i destul, decidentul include uneori şi un al treilea pas, cel de confirmare a deciziei:
“Am poimâine un interviu la firma x pentru postul y. Vreau să fac impresie bună şi nu ştiu cum să mă îmbrac. Aşa, aşa sau aşa?” (urmează trei poze în sacou, în faţa oglinzii).
“Aşa” răspund.
“Da, şi mie îmi place cel mai mult!”
Bravo!