Dragos Popescu

Seminar – Cum sa obtii un job mai bun

cv, interviu, recrutare

Pentru a veni in intampinarea numeroaselor solicitari primite in ultima vreme, dar si pentru a putea raspunde pe larg intrebarilor legate de procesul de recrutare, voi sustine, in parteneriat cu Extreme Training, o suita de seminarii in care voi parcurge impreuna cu tine, practic, toti pasii importanti si necesari pentru a-ti mari sansele de dezvoltare imediata a carierei profesionale.

Ce vei invata:

  • Cum sa-ti stabilesti realist obiectivele carierei profesionale;
  • Cum sa redactezi corect un CV si o scrisoare de intentie care sa te reprezinte;
  • Cum sa prospectezi piata de munca;
  • Cum, unde, când si cui sa trimiti CV-ul;
  • Cum faci sa fii chemat la interviu;
  • Cum sa te pregatesti pentru interviu;
  • Cum sa te prezinti la un interviu;
  • Cum sa raspunzi la intrebari;
  • Cum sa-ti negociezi salariul.

Cui ma adresez:

Voua, celor care doriti sa progresati in cariera profesionala, celor ce intentioneaza sa-si schimbe jobul sau sa-l renegocieze pe cel actual, persoanelor aflate la inceput de cariera sau in cautarea unui loc de munca.

Structura seminarului:

  • Cariera profesionala
    • obiective;
    factori motivationali;
    schimbari in cariera;
  • Piata de munca
    • caracteristici;
    pozitionare pe piata de munca;
    prospectarea pietei in cautarea unui job;
    solutii de criza;
  • CV-ul si Scrisoarea de Intentie
    • rol si structura;
    formate uzuale si mod de redactare;
    moduri de a atrage atentia;
    sfaturi practice;
    trimiterea aplicatiei;
  • Interviul de recrutare
    • pregatirea pentru interviu;
    prezentarea la interviu; atitudine; cod vestimentar;
    intrebari uzuale;
    expunerea experientei;
    demonstrarea motivatiei;
    intrebari – capcana;
    negocierea salariului;
    multe, multe exemple practice!

Primul seminar va avea loc miercuri, 19 octombrie 2011. Pentru inscrieri click aici. Va astept cu drag!

Selecta si Insurgentu

training

Selecta si Insurgentu sunt rude pe departe. Parintii lor, gestionari convertiti in patroni de restaurant, sau nomenclaturisti convertiti in biznizmeni, au pierdut ceva in procesul de conversie. Si, dornici sa-si recupereze pierderea, si-au invatat copiii doar de bine. Le-au luat papusa Barbie si Playstation („Sa nu le dai la alti copii, ca ti le strica!”), mobil cu cristale Svarovski („Sa moara fata lu dom’ general”), si mai apoi, ca sa ia bacul, ei Gucci, lui Yamaha. Si le-au bagat bine in cap, prin tot acest lung si costisitor proces educational („Ce nu facem pentru copilul nostru!”) ca nu mai e nimeni ca ei. Si, silitori, Selecta si Insurgentu au inteles.

Selecta a crescut mare si mofturoasa. E o adevarata „muñequita de porcelana”. Nimic n-o poate atinge. Nimeni nu-i poate ajunge la nas. Are intotdeauna dreptate. E perfecta si le stie pe toate. Toti ceilalti sunt „niste badarani superficiali si primitivi, draga!”

Insurgentu, in schimb, e teribilist si razvratit. Nimic din jurul lui nu e-n regula. Nici pietonii si soferii care-i incurca slalomurile pe bulevard, nici fufele care-l fac de bani, nici partenerul de afaceri al lui ta’su care vrea musai sa plateasca TVA-ul, nici TVA-ul insusi, cu cine l-o fi inventat.

Intr-un univers paralel, in care Selecta si Insurgentu vor fi decis sa-si construiasca o cariera (paralel rau, asa-i?), i-as fi avut pe amandoi studenti la curs (da Doamne, separat!). Fara sa se cunoasca, s-ar fi asezat strategic, in randul doi, la trei locuri distanta. Stand ca pe arcuri, gata sa fructifice prima ocazie de a demonstra cat sunt de speciali. Si-ar fi luat cate un panou cu led-uri si le-ar fi afisat, semet si virtual, deasupra capului. Pe al Selectei ar fi scris: „Daca as fi in locul tau, as fi de 10 ori mai buna!” iar pe-al lui Insurgentu: „Orice ai spune, e gresit din start!”.

As fi inceput cu uzualul „tur de pista” in care participantii se prezinta si-si fac cunoscute asteptarile de la curs. Selecta mi-ar fi spus, pe un ton afectat: „As dori sa verific daca cunosti acea noua viziune despre subiect, pe care eu am citit-o intr-un articol din Whatever Magazine”. La randul lui, Insurgentu mi-ar fi comunicat: „N-am nici o asteptare. Oricum, ideea de curs mi se pare gresita din start!”. As fi notat, prescurtat dar citet, asteptarile celor doi pe flipchart, alaturi de-ale celorlalti. N-as fi-ndraznit sa-i spun Selectei ca Whatever Magazine e o revista mondena pe care n-o folosesc pentru documentare. As fi promis doar ca voi incerca sa dezbat orice idei noi pe parcursul sesiunii. Lui Insurgentu i-as fi replicat cu o gluma stangace: „Tocmai de aceea nu voi sustine o idee de curs, ci chiar un curs cap-coada” Rasete, da, de complezenta, dar suficiente pentru a-mi permite sa trec mai departe.

As fi continuat cu primele capitole. Oprit, din 8 in 8 secunde, de replicile Insurgentului, din paleta: „Am o mica observatie” – „Nu sunt de acord”. „Cu ce?” „Cu aceasta clasificare”, „Cu cifrele romane”, „Cu dispunerea locurilor in sala”, „Cu pervertirea principiilor masonice”, etc, etc. La unele as fi incercat scurte explicatii. La altele as fi promis ca revin in pauza cu lamuriri. Pe unele le-as fi contracarat hatru: „Si dac-ar fi sa gasim o legatura intre intrebarea ta si subiectul nostru, cum am formula-o?” iar pe altele pur si simplu le-as fi ignorat. N-as fi putut insa ignora la nesfarsit clatinatul din cap continuu si dezaprobator al Selectei, cu tot cu coroana de led-uri virtuala. „Ce nu-ti convine?” as fi intrebat-o de frica ca nu cumva sa se dea cu capul de pereti. „Consider aceasta abordare foarte superficiala. Adevaratele principii sunt cu totul altele” „Care?” as fi replicat, inca sigur pe mine. „Ma asteptam sa le cunosti” mi-ar fi tras-o la lingurica. „Ne vom bucura sa ni le impartasesti tu” as fi contraatacat. „Nu, n-are nici un rost” ar fi renuntat ea, privind in jur superior si plin de intelesuri verzi-albastre.

Ar fi urmat un role-play. Selecta nu serveste! Ar fi preferat sa ramana-n spate si sa comenteze critic „Acesta este un scenariu pueril. Nu stiu ce vrei sa demonstrezi cu el.” Lovit din nou sub centura, m-as fi intors spre sala si-as fi zis: „Haideti sa va explic mai intai despre ce este vorba si sa vedem impreuna ce concluzii putem trage din acest scenariu pueril” Insurgentu s-ar fi oferit voluntar. Ar fi vrut rolul de presedinte, croit, cum altfel, sa-i dea o intrepretare proprie, facandu-mi praf scenariul. L-as fi oferit, elegant, altui participant, justificandu-mi decizia: „Hai sa implicam si colegii care n-au avut oportunitatea sa vorbeasca”

Trezit parca la timp dintr-un vis urat, ma intorc din universul meu paralel cu cateva invataminte care ma ajuta sa gestionez eficient Selectele si Insurgentii care ocupa, cand si cand, un scaun in sala mea de curs. Chiar daca mult mai „soft” decat cei evocati mai sus, ei se constituie deseori in piedici serioase in calea atingerii obiectivelor cursului. Iata cum procedez:

1. Ii identific. Nu e deloc greu. Probabil se vor „afirma” singuri inca din primele minute. Statistic, nu sunt multi (foarte rar am intalnit mai mult de unul intr-o grupa de curs), dar stiti proverbul cu maciuca si carul de oale;

2. Ii evaluez. Cine sunt. Ce vor. De ce adopta o astfel de atitudine. Frustrari acumulate, proasta crestere, dispozitie de moment, sunt motivatii diferite ce reclama, de regula, tratamente diferite;

3. Ii convertesc. Ii bag in seama, fara sa monopolizam discutia. Le raspund. Le ridic mingi la fileu. Le dau alternative. Multi dintre ei chiar au ceva de spus. Odata inlaturat apetitul lor pentru conflict, pot deveni buni aliati;
sau, daca nu se poate,

4. Ii neutralizez / izolez. Glume, vagi ironii (nu pun paie pe foc!), amanari de raspunsuri, intoarceri la subiect, uneori chiar ignorare (nu-s mare fan, dar am vazut ca functioneaza).

Ma bazez mult pe doua arme. Prima – sunt mereu bine pregatit si astfel, mult mai greu de dezechilibrat. A doua – sala, restul de participanti. Care de cele mai multe ori au alte interese decat Selectele si Insurgentii. Vor realmente sa invete ceva nou si util. Si vor repudia, fara a fi stimulati, astfel de bruiaje.

Nu ma refer aici la participantii care au obiectii rezonabile si serioase fata de ceea ce se intampla la un curs, si isi fac cunoscuta opinia divergenta. Selectele si Insurgentii nu sunt oi ratacite. Sunt lupi care, lasati liberi, dau iama in mandrete de turma. So pe ei!

10 lei si-o tuica

fun, training

Mi-am construit, cu cativa ani in urma, o casa de vacanta. Si pentru ca locatia era una foarte izolata, a trebuit sa apelez, de multe ori, la mana de lucru locala. Am inceput, cum e firesc, cu sapatura la fundatie. Am tocmit oameni, le-am aratat ce-au de facut si i-am intrebat cat ma costa. N-am reusit sa primesc un pret pe lucrare. Obisnuiti sa-si inchirieze bratele cu ziua la coasa, la lemne sau la piatra, s-au scarpinat sub palarii, s-au consultat, si-au delegat purtator de cuvant si mi-au comunicat: „10 lei pe zi si-o tuica.” Pretul era foarte bun. Incurcat totusi de componenta in natura a tarifului solicitat, pe care mi-era peste mana sa le-o pun la dispozitie, i-am intrebat: „Cat costa tuica? Prefer sa va dau bani in locul ei.” Raspunsul vine prompt: „La birt la Valerica e un leu jumate.” „Bine, atunci va dau 12 lei pe zi.” S-au scarpinat din nou sub palarii, s-au consultat mai indelung ca prima data si, prin acelasi purtator de cuvant, mi-au dat acordul: „Bine, dom’ sef, 12 lei pe zi si-o tuica.” „Cum, ba, si-o tuica, nu v-am inclus si banii pentru tuica?” imi exprim, indignat, nedumerirea. Iar scarpinat, iar consultari. In fine, ezitant, mi se explica: „Pai, sefu’, banii is bani, tuica e tuica; banii ii ia nevasta, tuica o bem noi! Daca-i dam bani lu’ Valerica, nu ne da tuica, ni-i taie de la datoria din caiet” Buimac 2 minute, am inteles apoi subtilele mecanisme ale economiei locale. M-am dus la Valerica, i-am platit in avans cativa litri de tuica, cu vorba sa le-o dea, seara de seara, oamenilor mei si-am rezolvat astfel problema.

Am constatat ca in acelasi fel stau lucrurile si la o sesiune de training. Participantii la un curs au anumite asteptari. O parte dintre ele sunt chiar motivele pentru care ei au ales sa participe, si se suprapun, in buna masura, cu obiectivele companiei pentru care lucreaza sau cu cele de dezvoltare personala ale cursantilor: asimilarea de noi si utile informatii, deprinderea sau aprofundarea de noi abilitati. Toate cu scopul de-a fi folosite pentru cresterea performantelor in jobul actual sau intr-unul de perspectiva. Valorizate, de aceea, la mult mai mult de 12 lei.

Mai exista, insa, o alta categorie de asteptari ale cursantilor. Personale, directe, imediate. Sunt cele care, ca si tuica primita recompensa si savurata de muncitorii mei la sfarsitul zilei, dau masura satisfactiei participarii la eveniment. Si aceasta satisfactie primara este data mai putin de subiectele si continutul cursului, cat de maniera de livrare si de conditiile de desfasurare. Iata, mai jos, cateva dintre cele mai uzuale asteptari de acest fel:

– Atmosfera destinsa, relaxata. Venim la curs fiecare cu problemele noastre, profesionale sau personale. Le putem lasa la usa numai daca vom gasi inauntru contextul care sa ne incurajeze sa o facem. Un mod de adresare neprotocolar, o comunicare lejera, umor de calitate presarat in discurs, pot imprima o astfel de atmosfera;

– Networking si interactiune. Participantii la un curs doresc sa foloseasca acest prilej pentru a se cunoaste mai bine intre ei si/sau sa evalueze cat mai bine potentialul acestor relatii bilaterale. Incerc, ca trainer, sa satisfac mereu aceasta asteptare, prin discutii facilitate in timpul cursului si chiar in pauze, sau prin modul de alcatuire a grupelor pentru aplicatiile practice.

– „Evrika!” Senzatia descrisa de acest cuvant, rostit in gand sau tare, se traduce intotdeauna prin satisfactie personala. Nu informatia livrata cu palnia, ci dezbaterile cu argumente si exemple relevante pentru preocuparile si experienta participantilor, ii vor ajuta sa-si construiasca singuri esafodajul logic al conceptelor si notiunilor predate.

– Confort personal. Sala de curs, pupitrul, scaunul, lumina, priza de internet, cuierul, toate contribuie la acest confort. In plus, nu am participat pana acum la vreun curs la care sa nu surprind, in pauze, discutii despre gustul ciorbei de la pranz sau al cafelei de dimineata. Si-am putut constata impactul cand concluzia nu era una pozitiva.

Astfel de lucruri, formulate explicit, figureaza rareori pe foaia de flip-chart pe care notam constiincios, la inceput de curs, asteptarile participantilor. Suntem tentati, tocmai de aceea, sa nu le acordam suficienta atentie. Le denumim, generic, „beneficii colaterale”, cu conotatia peiorativa implicita. Am inteles insa, din experienta, ca ele sunt obligatorii. Banii nu tin loc de tuica. Ea va trebui, mereu, livrata ca atare. Asa ca-mi iau mereu la mine bidonul cu exemple, glume si povesti, din care torn, constant, in timpul cursului. Mai tin in geanta si cateva pliculete de zahar. Pentru cei care prefera cafeaua mai dulce.

Articol publicat initial pe Cariere, 12 Septembrie 2011

Nu mai fac lipeli!

interviu, recrutare

In cercul meu de prieteni au reintrat recent, pe traiectorii diferite, doua persoane. Mai bine spus, doua personaje: Ea si El.

Ea, fosta colega de serviciu. Volubila, atragatoare. Foarte ingrijita. Proaspat divortata. „Nepotrivire de caracter”. Fara copii. Job bun, stabil, in firma mare. Salariu pe masura. Apartament. Masina rosie. Huskie alb. Croita sa-si refaca viata. Deci, disponibila.

El, prieten din copilarie. Haios, lejer, inalt, bine facut. Intors dupa 15 ani in tara, din Canada. Inginer petrolist. Pe platforma. Castiguri mari, izolare. Pasionat de teatru. Casa frumoasa, din banii castigati. Mobilata si goala. Croit sa se aseze. Deci, disponibil.

Opinia unanima a grupului – sa le facem lipeala. Si pentru ca eram singurul care ii cunoscuse anterior pe amandoi, a picat pe mine. Incurcat de postura inedita, dar plin de sperante in reusita, ma conformez. Coc un mic scenariu in care sa se intalneasca, primesc un clasic telefon la momentul potrivit si ma retrag, lasandu-i singuri.

A doua zi, nerabdator sa aflu rezultatul, ma intalnesc cu El la o bere. Intreb direct: „Ei, cum a fost?” Priveste in jos, incurcat: „Bai, ce sa-ti spun, mi-a placut de ea. Ma tem insa ca n-o sa mearga” „De ce?” intreb, usor dezamagit. „Pai, la un moment dat mi-a vorbit de fostul sot. N-au fost deloc vorbe frumoase.” „Si ce-are a face? Cu atat mai bine!” exclam, venindu-mi inima la loc. „Nu-i chiar asa. Mi-a zis, de exemplu, ca iesea cu prietenii la bere. Si ca se dadea cu talc pe picioare, sa nu-i puta. Ori, noi acum nu stam la bere? Si, daca mi-ar puti picioarele, nu m-as da cu talc?”

Curios sa aflu cum se vad lucrurile si din cealalta parte, am discutat pe seara si cu Ea, la telefon. „Un baiat cult si politicos. Si cu simtul umorului. Am totusi o retinere” „Oh, nu, si tu?” imi spun in gand, in timp ce Ea continua: „A dat vina mereu pe fosta lui, pentru esecul relatiei anterioare. Poate-o fi fost o prea posesiva, nu stiu, dar sunt totusi femeie; nu pot sa n-o inteleg. O fi avut si el vreo vina, dar poate ca-i e greu s-o recunoasca”

Realizez, inchizand telefonul, ca prietenii mei au incalcat, amandoi, o regula de aur in vanzari: Nu vorbi de rau concurenta! Da, oricat ar suna de mercantil, intalnirea lor a fost una de vanzare. Ba chiar, as putea spune, de dubla vanzare. Scopul fiecaruia dintre ei era sa cumpere, eventual, ideea ca relatia lor are un potential. Un scop ce poate fi periclitat de stangacia celuilalt de-a vinde.

Tot o intalnire de vanzare este si un interviu de angajare. Pe de o parte, angajatorul incearca sa-ti vanda ideea ca postul pentru care candidezi corespunde dorintelor si asteptarilor tale; pe de alta parte tu, ca si candidat, incerci sa vinzi ideea ca esti persoana potrivita pentru jobul respectiv. Si in aceasta din urma vanzare, a carei responsabilitate iti revine, regula de aur de mai sus este reformulata astfel: Nu vorbi de rau fostul angajator! De ce? Pentru ca oricat de realist si de dramatic ai zugravi caznele si frustrarile de la vechiul loc de munca, sau chinul de a aduna praful de talc de pe covor, angajatorul va empatiza, ca si El in povestea de mai sus, mult mai usor cu fostul angajator, si nu cu tine, candidatul.

As mai avea un argument. Legat de un lucru pe care fiecare angajator, ca si Ea, il cauta si-l apreciaza. Se cheama responsabilitate. Nu da vina pe fostul angajator, pe fostii colegi, pe rudele de gradul II sau pe „greaua mostenire” pentru insuccesele tale. Angajatorul va extrapola subconstient esecurile tale neasumate la perspectiva in care, ca si angajat, il vei blama pe el pentru acestea. Ca sa nu risti sa ti se strige „Hei, ti se vede tocul la adidas!”, alege aspectele pozitive si moduleaza-ti constructiv relatarea, aratand lectiile invatate si felul cum te vor ajuta sa-ti imbunatatesti performantele.

Si pentru ca e mai usor, dupa mine, sa inveti din exemple decat din liste de sfaturi sterile, am pus aici un filmulet in care mi-am propus sa explic concret cum se poate face asta. Si, pana cand nu voi reusi, am promis prietenilor mei ca nu mai fac lipeli!

Sursa foto: http://jakemcmillan.wordpress.com/

Trusa de training

training

Mi-am cumparat prima masina in vremea studentiei. Nu chiar un harb, dar era deja obosita. In plus, era o marca rara pentru care nu gaseai piese. Eram, asadar, nevoit sa improvizez. Asa s-a nascut trusa mea de scule. Mai intai o cheie de 13, un patent si un ciocan. Apoi, cheile s-au inmultit si diversificat: tubulare, inelare, cotite, inbus. Au aparut noi dispozitive: lere, chei de bujii, prelungitoare, chiar si presa de extras rulmenti.

Trusa mea devenise demna de un service auto respectabil. Am cumparat o lada speciala, compartimentata, le-am asezat pe toate frumos inauntru si am pus lada-n portbagaj. Din cand in cand, de nevoie dar mai ales de voie (masina se incapatana sa functioneze acceptabil) deschideam tacticos trusa si scoteam, spre folosinta, cateva scule puse strategic in sertarul de deasupra: cheia de 13, cea de 17, patentul si o cheie de bujii (avea o slabiciune la aprindere). Da, mai mereu erau aceleasi. Pe celelalte, multe si scumpe, aproape ca nu le foloseam. Le inspectam, cateodata, asa frumos aliniate pe fundul lazii, si ma intrebam: oare de ce le-am cumparat? Din spirit de colectionar, ca masura de siguranta (nu stii cand ai nevoie de ea)? Raspunsul nu ma multumea dar nici nu-mi parea rau de banii cheltuiti. In fond, aveam cea mai tare trusa de scule, nu?

Pe masuta de toaleta a oricarei femei active si cochete vom descoperi o sumedenie de flacoane, cutiute si ustensile a caror intrebuintare noua, barbatilor, de regula ne scapa. Truse de farduri, fond de ten, rujuri, pudre, creioane, rimel, pensete, clestisori, buretei de diferite forme si culori, ca sa enumar doar cateva. In total, de ordinul zecilor si totdeauna in numar par (daca nu va iese numar par, mai cautati si prin sertare, poseta, pe etajera si in dulapiorul de la baie; daca tot nu va iese, mai cumparati repede unul si adaugati-l la colectie, va fi bine primit). Ei bine, din aceste zeci (in numar par, repet) titulara masutei de toaleta alege sa poarte peste tot cu sine, in poseta, si sa foloseasca cu o frecventa masurabila, de obicei, in gigahertzi, un numar variabil, dar restrans de obiecte (nu, nu pudra pentru nas, am inteles ca nu se mai poarta). Pe celelalte, multe si mult mai scumpe decat sculele din trusa mea, le intrebuinteaza rar si nu foarte regulat. Au fost insa achizitionate deoarece, spre deosebire de o trusa de scule, una de cosmetica nu este niciodata completa.

La fel se intampla si cu trusa de training pe care o asimilam, cu precadere contra cost, de-a lungul carierei noastre profesionale, prin procesul denumit pretios „Formare profesionala continua”. Adunam sumedenie de concepte, notiuni, metode, metodologii, tehnici, tactici, scheme, principii, retete, tips & tricks, informatii ce ar trebui sa se constituie in unelte menite sa ne ajute sa imbunatatim performantele motorului nostru profesional, dar si imaginea si propria noastra satisfactie.

Le cumparam uneori din spirit de colectionar. Nicio obiectie, daca ne permite bugetul. Alteori, investim in ideea ca, cine stie, poate vom avea nevoie de ele vreodata, si nu vrem sa fim luati pe nepregatite. Aici am o obiectie de ordin temporal. Spre deosebire de cheia de 13 (desi si ea mai rugineste), dar la fel ca tusul de pleoape, informatia expira, se perimeaza, isi pierde in timp din relevanta si valoare. Si s-ar putea chiar noi sa o uitam pana cand ne va fi realmente de folos. Altfel, inca suntem in regula.

In practica insa, vom constata ca folosim in activitatea curenta doar o mica parte din cele invatate. Pentru ca nu se potrivesc cu ceea ce avem de facut, pentru ca nu ne vin bine si nu ne simtim confortabil aplicandu-le, sau pur si simplu pentru ca sunt prea multe pentru a le putea gestiona eficient in timp real. E acelasi motiv pentru care preferam, de multe ori, sa desfacem o piulita cu patentul, in loc sa pierdem timp sa cautam in fundul trusei cheia potrivita, pe care s-o lasam apoi imprastiata impreuna cu colegele ei pana la viitoarea utilizare ocazionala.

Iata de ce cred cu tarie ca uneltele pe care le folosim nu trebuie neaparat sa fie multe, in schimb e necesar sa fie versatile, usor de gasit si folosit, si mai ales cat mai adaptate trebuintelor noastre. De aceea, atunci cand fac o oferta de cursuri, intreb mai intai ce tip de bujii aveti la masina, evaluez nuanta de fond de ten care vi se potriveste si apoi concep si va propun trusa de training adecvata. Nu va vand un ruj fuchsia la care am schimbat capacul cu unul corai, nici o cheie tubulara pe care am scris „inbus”, si nici un curs standard la care am schimbat doar sigla si il declar „customizat”. Pentru ca nu vreau sa-mi reprosati ca, desi e bine lustruit, l-ati uitat prin vreun sertar sau pe fundul lazii cu scule.

Traim intr-o lume in care profesiile devin tot mai specializate, nevoile tot mai specifice, si printre ele se numara, cred eu, si aceea de a avea la indemana o trusa de scule, de cosmetica sau de training supla si adecvata profilului si preocuparilor noastre.

Articol publicat initial pe Cariere, 29 August 2011

„Anyway, I’m a very good sprinter!”

interviu, recrutare

Mi-am petrecut multe dintre serile adolescentei pe bancile din curtea scolii. Dupa epuizante partide de baschet, intrerupte doar de lasarea intunericului, stateam acolo cu prietenii mei, pana la ore tarzii, prinsi in discutii interminabile pe varii subiecte.

Intr-una dintre seri, Sorina, una din membrele de baza ale gastii noastre vine insotita de Pavla, o tanara si atragatoare poloneza, componenta a lotului de handbal al unui club sportiv din tara ei, venita la noi cu prilejul unui campionat scolar inter-tari. Se fac prezentari pline de zambete si de onomatopee. Fireste, Pavla nu vorbea romaneste. Vorbea insa engleza. Si pentru ca, pe vremea aceea, eram singurul din grup care stia in engleza si alte cuvinte decat „dolar” si „ai lov iu”, am monopolizat repede discutia. Apoi, pentru ca, desi cu aproape un cap mai inalta decat mine, corespundea parametrilor tehnico-tactici ce defineau idealul meu adolescentin de femeie, am simtit nevoia sa capitalizez acest avantaj lingvistic si am invitat-o la o plimbare prin oras. Pavla a acceptat si am pornit, prinsi in conversatie, catre centru.

La un moment dat, drumul nostru intersecteaza un segment intunecos de bulevard aflat in reconstructie. Usor tematoare, sau poate neobisnuita cu intunericul romanesc, Pavla ma apuca de brat si ma intreaba in soapta: „Are there any bad guys around here?”. Ma opresc, ma uit in jur, apoi ma uit la ea. Inalta. Atletica. Handbalista. In fine, pricep unde bate si-i raspund, linistitor: „Anyway, I’m a very good sprinter!”

Raspunsul asta neinspirat m-a urmarit multa vreme dupa aceea. De fapt, inca ma mai urmareste. Si nu doar pentru ca a marcat esecul intalnirii mele cu exotica Pavla, ci pentru ca l-am asimilat drept chintesenta unei abordari egocentrice ce duce, de regula, la insucces.

As extrapola acest exemplu, si toate invatamintele pe care eu le-am tras, la acel exercitiu de vanzare si persuasiune pe care il parcurgem, fiecare, de cateva ori in viata: gasirea unui job. Primim, la interviurile de recrutare prin care trecem, o sumedenie de intrebari formulate explicit. Sunt insa unele la care, desi neformulate, angajatorul asteapta de fiecare data un raspuns. Iar prima dintre ele, si cea mai importanta in opinia mea, este aceea menita sa ne seteze perspectiva: „What’s in it for me?”, adica „Ce am eu de castigat daca te angajez pe tine?”

La fel cum Pavla era, desigur, interesata de gradul de protectie pe care i l-as fi putut oferi in caz de nevoie, in acele circumstante, si nu de abilitatea mea de a ma descurca pe cont propriu, un angajator este mai putin interesat de calitatile tale, enumerate, sau de motivele tale personale pentru a-ti apropria jobul propus, ci mai degraba va dori sa inteleaga care vor fi beneficiile sale daca te va angaja. Ajuta-l, prin prestatia ta la interviu, sa gaseasca raspunsul la aceasta intrebare, si vei fi parcurs o etapa importanta in drumul catre jobul dorit. Voi imparti aceasta etapa in trei pasi simpli:

1. Evalueaza cat poti de riguros nevoile angajatorului. Asta implica, intr-adevar, un mic „research” care-ti va consuma niste timp si energie, dar ambele vor fi bine investite. Pleaca mereu de la premiza ca fiecare post pe care un angajator il scoate la concurs corespunde unor nevoi de business pe care el vrea sa si le satisfaca. Unele sunt evidente, altele mai putin. Foloseste internetul, prietenii, reteaua de contacte pentru a le identifica.

2. Analizeaza compatibilitatea dintre aceste nevoi si calitatile, aptitudinile si experienta ta. Vezi cat de mult „se pupa”. Pastreaza in minte aceste paralele. Ele vor constitui scheletul raspunsurilor tale. Te rog doar sa fii sincer si cat mai realist.

3. Construieste-ti raspunsurile la fiecare intrebare pe care o vei primi la interviu pornind de la aceste paralele. Foloseste exemple de situatii similare si povesti de succes de la joburile anterioare. Transpune-te in pielea angajatorului si da raspunsurile din aceasta perspectiva. Fii elocvent, „picteaza” cu cuvinte. Daca tabloul zugravit de tine corespunde unei situatii reale din afacerea lui, iar tu apari in imagine drept cel care rezolva problemele, ii vei da toate motivele sa-si doreasca sa transpuna tabloul in realitate.

Gasesti aici un mic curs practic de „pictura cu cuvinte”. E primul episod dintr-un mini-serial ce sper sa-ti vina-n ajutor pe drumul catre un nou job. Daca ai intrebari sau comentarii, da-mi de stire. Succes la interviu!

Oi

comunicare, public speaking, training

Am vazut pentru prima data o oaie in lana, carne si oase pe cand aveam vreo 7 ani, pe un camp cu iarba obosita de la marginea orasului meu natal.
Tata, poet reprofilat in revizor-contabil de perioada comunista (nu i-a placut sa scrie cu Partidul), ne lua, dupa ce batea covoarele, pe mine si pe fratii mei la regulate plimbari duminicale, lasand-o pe mama sa continue rituala curatenie (diviziunea sociala a muncii 🙂 ).
Am intalnit, intr-una dintre aceste scurte excursii extra-citadine, o mica turma de oi care pastea, netulburata de sosirea noastra, otava ingalbenita. „Uite, tata, oi!” exclam eu extaziat de suprapunerea perfecta dintre imaginea din fata-mi si plansa numarul 5 din setul „Animale domestice”. „Da, tata, oi!” mi se confirma, din spate si de sus, descoperirea. „Du-te la ele si spune-le ceva!” sunt indemnat din aceeasi directie. Plin de indrazneala, fac cativa pasi, ma opresc tantos si rostesc: „Ma cheama Dragos, am 7 ani si 4 luni si stiu sa trag cu arcul”. „Beee! Beheheee” mi-au raspuns, incantate de cunostinta, oile. Incurajat de reactia pozitiva, adaug: „Mi-a promis tata ca daca iau premiu imi cumpara clasor de timbre”. Privesc spre el cu coada ochiului, curios daca am aplicat corect zicala „Bate oaia sa priceapa tata”. Rade cu pofta, sincron cu behaitul oilor.

Nu peste mult timp, la scoala, ne da „tovarasa” de pregatit o scurta compunere. Ajung acasa, o scriu pe nerasuflate si i-o dau tatei sa mi-o corecteze. „E foarte frumoasa” imi zice, „o sa te puna s-o citesti in fata clasei”. Descumpanit de perspectiva sumbra, il intreb: „Cum s-o citesc in fata clasei? Daca am emotii si ma balbai?”. „Iti amintesti cum ai vorbit cu oile duminica trecuta? N-ai avut emotii. Asa sa vorbesti si in fata clasei” „Pai ce, colegii mei sunt oi?” „Oi”, vine replica. „Si tovarasa?”. „Tot o oaie, da’ mai mare”. „Si Marian?” „Marian e un berbecut”.

Nu mi-am facut atunci debutul in Public Speaking, ci doar peste cateva luni, cand uitasem deja sfatul dat de tata. Am primit insa, surprinzator, exact acelasi sfat peste multi ani de la un conferentiar britanic, la un curs de comunicare: „Ca sa scapati de trac, imaginati-va ca audienta este, de fapt, o turma de oi” Nedumeriti, cativa participanti la curs au intrebat: „Cum putem sa ni-i imaginam pe colegii, clientii, sefii nostri drept niste oi?” „Tocmai in asta consta exercitiul. Trucul functioneaza doar daca ii veti auzi, realmente, behaind!”

Am inteles atunci, privind retrospectiv, ca tata n-avea nimic nici cu „tovarasa”, nici cu Marian, vecinul si colegul meu de banca. Am inteles – si explic asta mereu la cursurile de comunicare pe care le sustin – ca tracul, teama de a vorbi in public, prezente in doze diferite la fiecare dintre noi, vin din interior. „It’s all in your mind”, cum ne spunea conferentiarul amintit, iar astfel de exercitii de imaginatie sunt menite sa inlature, chiar si temporar, acele bariere mentale care ne fac sa ne poticnim, balbaim sau inrosim atunci cand suntem in fata unei audiente.

Nu este o reteta universala. Sunt multe, multe astfel de mici trucuri dintre care poti alege. Nu-i contraindicat, de pilda, sa-ti imaginezi in loc de oi, un grup (stol, card, cireada, turma nu se potrivesc) de iguane. Sau sa repeti in minte, cu ecou, cuvinte-cheie din discurs, atunci cand le rostesti. Totul e sa gasesti un stimul potrivit pentru mintea ta.

Pe de alta parte, vorbitul in public se invata si se exerseaza. Nici sistemul educational, nici obiceiurile locului nu ne-au incurajat sa-l practicam. Nu facem prezentari din scoala primara, cum fac alte natii, si nici nu ne e usor sa iesim din balcanica si medievala mandrie de fatada. Preferam inca sa vorbim in soapta, de teama sa nu ne facem de ras sau sa nu se uite vecinul chioras la noi. Recuperam serios teren pe acest plan (mai ales generatiile deschise la minte) datorita contactului cu „cealalta lume” din ultima vreme. Dar, pana la urma, putem creste ca buni comunicatori prin studiu si mult exercitiu. Cursuri de specialitate (oferta este larga si, in general, de buna calitate), cluburi de Public Speaking (cunosc cateva foarte serioase in mediul universitar), sedinte, intruniri, evenimente, sunt doar cateva oportunitati care iti stau la indemana. Iar daca crezi ca-ti e util si potrivit, poti folosi, pentru un timp, exemplul de mai sus ca sa-ti invingi retinerea.

Asa ca nu am sa ma supar daca intr-o sala in care tu vei avea microfonul ai sa m-auzi, in minte, behaind. Mai mult ca sigur voi aplauda.

Sursa foto: http://www.pulsarmedia.eu

Respir usurat

fun, interviu, recrutare

Sosete Gap. Curea Gucci. Costum Armani. Pantofi…negri si lustruiti. Mai scumpi ca ai mei. Ras in cap. Oglinda. Ochelari rotunzi. Privire aroganta. Atitudine. „Sa-ti explic ceva!” Intrerupe. Fumeaza. Nu se fumeaza. Da-mi convine. Acopera parfumul. Mosc. In exces. Am alergie. Fotolii grele. Ma las pe spate. Se apleaca spre mine. „Sa-ti mai spun ceva!”. Cu aratatorul. Ghiul. Unghii lacuite. Pozitie: account manager. Superior. Distant.
Iau distanta.

Costum gri. XXL. Tocit. Camasa alba. Transpirata. Leoarca. Gafaie. Servieta bortoasa. Mana lipicioasa. O strange pe a mea. 3, 6, 9 secunde. Imi trosnesc metacarpienele. Lui nu. Negru sub unghii. In fine, imi da drumul. Se asaza. Servieta pe birou. Intre noi. Cotrobaie in ea. Dosar gros, jerpelit. Referinte. Diplome. MBA. Prin corespondenta. Pozitie: director general. „Salariu?” Priveste-n sus. Fix. „Cinci copii acasa. Nevoi mari. Euro”.
Privesc in sus. Fix.

Piele neagra. De sus pana jos. Fermoare nichelate. Tinte. Cizme cu bot patrat. Blacheuri. Tac-tac. Casca de motociclist. Kaki. De tabla. Cu insemne de gauleiter SS. Agatata de antebrat. Tatuaj. Mesaj. Subliminal. Din Ardeal. Lucrat in Olanda. Warehousing. Curierat. Lalele. Botanice. Pozitie: manager logistica. Stivuitoare. Motoare. Tunate. Turate. Starturi ratate. Sete de libertate. „Nu te supara, frate!”
Nu ma supar.

Tricou din IDM. Cu inscriptie. „Save water, Drink beer”. Pantaloni de costum. Culoarea oului de rata. Obor. Doua dungi pe stangul. Adidasi de panza. Hol de hotel. Novotel. Mapa de plastic bleu. Cu capsa. Click. Cad 2 pixuri si 3 foi prinse in colt cu bold. Le ridica. Mi le da. Ma intep in bold. Nu sunt primul. Pata de sange uscat pe prima foaie. Sau e Finetti? Pozitie: operator facturare. Imprimanta cu ace. Experienta – bold!
Imi presez degetul cu un servetel.

Stilettos. Bratara deasupra gleznei stangi, sub dresuri lucioase. Mini. Minissim. Picior peste picior. Decolteu. Ge-ne-ros. Blond-cenusiu. Se poarta. Catarame. Minim 6. Minimissim. „Nine Inch Nails”. Exagerez cu vreo 3 inci. Privire languroasa sub mascara. Pozitie: director financiar. Active si pasive. Confuzie.„On peut essayer en francais?” „Un peu, un peu” Voce suava, printre buze conturate cu maro.
Fredonez in gand.

Sapca „a la nea Nicu”. Noua. Si-o da jos. Par lung, slinos. Par (d)in nas. Bocanci scalciati. Plini de praf. E luna Mai. Cald si ploios. Sacou gros, in carouri. Maneci prea scurte. Cu o palma. Buzunare largi. Se scotoceste. A gasit. Carte de vizita la minut. Taiata stramb. Nu se vede ultima litera din adresa de e-mail. Deduc ca este „o”. Se vede titulatura. Marketing Advisor. Nu scrie in cv. Improvizatie. Proiect personal. Pozitie: marketing executive. Ii place Kotler. Dar are un proiect. De fapt, doua.
Ii urez succes.

Coc. Prins cu clama. Nemachiata. Tenul in 3 nuante. Naturale. Cercei de la bunica. Ochelari de la bunicul. Pulovaras roz cu anchior. Bluza alb-galbuie. Satin. Revere. Fusta din patura. Lasa scame daca te foiesti. Se foieste. Sta pe ghimpi. Se uita in jur. Nu, nu e mama. A ramas afara. Emotii. „Serviti o cafea?” „Nu, nu la ora asta”. E 15.45. Pozitie: contabil. Cifre. Bilant. „Dupa I.A.S.?” „Dupa cum spuneti dumneavoastra”. Zambeste stramb.
Sorb din cafea.

Camasa lalaie. Descheiata. Maieu si bretele. Blugi rupti. Turul la genunchi. Pantofi de piele intoarsa. Cu 5 degete. Fiecare. Cercel in nas. Iphone 3GS. Varianta chinezeasca. Lipit de palma. Cu cianacrilat. Nu se ia decat cu tot cu epiderma. Tasteaza de zor. Pasiune. Electronist. Proaspat absolvent. Asa vrea clientul. Pozitie: inginer service. „Televiziune?” „Nexam”. Relaxare. Sictir.
Ma scarpin la ceafa.

Taior bleumarin. Ca de stewardeza. Suedeza. Fara boneta. Cocheta. Tunsa scurt. Nu foarte. Bine coafata. Curata. Ingrijit machiata. Mapa asortata. Zambet frumos. Prietenos. Voce elocventa. Pozitie: decenta. E receptionera. Imi aduce factura. Sala inchiriata. Confort asigurat.
Respir usurat.

Articol publicat initial pe PortalHR , 25 August 2011

Batem cuie cu microscoape

training

Am imprumutat metafora din titlu din romanul SF al fratilor Strugatski „Picnic la marginea drumului”. Nu mi s-a parut doar spectaculoasa, dar constat zi de zi cat e de aplicabila in variile noastre indeletniciri. Pentru cei care nu au citit (inca) cartea, iata aici metafora povestita pe scurt:

Niste oameni primitivi trec printr-o padure. In drumul lor dau de un obiect neobisnuit. Il ridica de jos, curiosi, si il analizeaza. Constata ca obiectul, vopsit negru, are o parte alungita, supla si confortabila la apucat. Iar la un capat se termina cu o talpa masiva, bine finisata. „Asta-i numai bun de spart nuci!” exclama unul, cumpanind in mana noua unealta. „Ba, merge si la batut cuie in coliba” zise al doilea, multumit de captura.

Niciunul din cei doi nu poate descifra inscriptia „Carl Zeiss – Jena” gravata cu litere argintii pe talpa. Iar faptul ca daca ar intoarce „ciocanul” si ar privi prin ocular ar descoperi sub obiectiv o lume noua, microscopica, le depaseste imaginatia.

Batem de zor, in ultima vreme, cuie cu microscoapele proaspat recoltate din padure, atunci cand vorbim de training si de dezvoltare personala. Din dorinta de a ne satisface nevoile primare si presante (sa batem cuie in coliba, sa vindem, sa castigam bani, sa trecem de criza), folosim instrumente originar sofisticate, degradate voit sau inconstient de cei ce ni le vand la stadiul de ciocan. Le-au mai tesit din rotunjimea talpii, ca sa serveasca mai bine scopului, le-au lustruit bine eticheta pe care noi, uneori ignoranti, n-o intelegem, dar sclipeste si da bine. „Rezolva-ti problemele personale in 3 zile participand la seminarul nostru” sau „Cursul de vanzari accelerate (!) – calea spre independenta financiara” sau, si mai trendy, „Leadership – cheia succesului in afaceri” ne striga de prin galantare virtuale fosti viitori opticieni convertiti de nevoie in vanzatori de unelte gospodaresti.

Ce riscam daca cumparam? Sunt, in opinia mea, trei efecte negative:

Primul pentru cumparator, care plateste pretul unui microscop, chiar si chinezesc, pentru functionalitatea unui banal ciocan pe care, de cele mai multe ori, il are deja, aruncat prin vreun sertar, vreo carte, vreun site sau in mana unui bun prieten, manager sau mentor gata sa-l invete cum sa bata cuie. Gratis!

Al doilea, pentru acelasi cumparator, nesatisfacut ca cuiul nu-i intra totdeauna drept si, doamne fereste, i se darama sandramaua. Sau, in cel mai bun caz, va face bataturi de la cremaliera microscopului. Sau de la principiile vanzarii de tip MLM proaspat invatate si aplicate apoi pe conturi corporatiste.

Al treilea pentru urmasii lui Carl Zeiss si pentru furnizorii seriosi de training si de coaching care, asimilati pe nedrept vanzatorilor de ciocane si vazandu-si instrumentele demonetizate in piata, se vad nevoiti sa investeasca efort de marketing nu doar pentru a demonstra valoarea si aplicabilitatea serviciilor propuse, dar si pentru a se disocia de cealalta categorie. Si acest efort suplimentar se va reflecta indirect in pret, iar afectat va fi si cumparatorul.

Pai daca nu-i de bine, cum sa ne ferim ? Solutia, cred eu, porneste din interior. Iata, mai jos, cateva lucruri care pot fi facute pentru a ne construi solid si coliba si cunostintele despre euglena verde:

1. Identificarea si prioritizarea problemelor reale. Valabil si in context personal si in cel al unei organizatii. In cazul, des intalnit, in care printre problemele prioritare sunt unele de pregatire, abilitati si aptitudini, trecem la punctul urmator:
2. Identificarea atenta si corecta a nevoilor de pregatire. Chiar daca austeritatea ne-a taiat din elanul de a cumpara cursuri doar pentru ca suna bine sau se poarta, un plus de rigurozitate nu poate sa strice.
3. Filtrarea furnizorilor de training, coaching si echivalente, pe cat posibil in functie de rezultatele obtinute si de impactul serviciilor prestate. Discutiile cu fosti clienti pot fi de mare ajutor.
4. Setarea asteptarilor participantilor la curs in functie de obiectivele convenite cu furnizorul. Inainte de curs!
5. Evaluarea rezultatelor. Am mai scris despre asta aici si probabil o voi mai face.

Nu am pretentia ca aceasta mica „To Do List” este exhaustiva. Dar daca nu luam minime masuri, vom ajunge in curand sa consideram „Carl Zeiss – Jena” drept cea mai buna marca de ciocan.

Articol publicat initial pe Cariere, 22 August 2011

Untura, Gaste, Vin

brand personal, cv, recrutare

Aceste trei cuvinte troneaza, mazgalite stangaci pe o foaie de carton, pe frontispiciul unei gospodarii deloc modeste. Trecand pe langa ea am franat brusc si nu am ezitat sa o fotografiez, multumit ca am surprins unul din ineditele demersuri de marketing din economia autohtona. M-am distrat copios si am pus-o iute pe profilul meu de facebook, la gandul ca se vor distra si altii. Mi-am amintit apoi de multele aplicatii pe care le-am primit, ca recrutor, si care purtau sus, pe frontispiciu, inscriptii similare. Nu, nu glumesc, si-o sa vedeti ca sunt si puncte pozitive intr-un astfel de demers. Hai sa analizam:

1. Claritate. Aici voi da o nota mare. Nu pentru forma, font, culoare sau (cali)grafie (voi vorbi despre ele mai jos). Pentru concizia cu care omul ne prezinta ce are de vanzare. Untura, gaste, vin! Nu sarmale, nu sandale. Tot astfel, multe dintre mesajele de aplicatie pe care le primesc au scris clar in titlu: „Aplicatie pentru pozitia …cod…”. Nu simplu „Aplicatie” sau, si mai rau, „CV-ul meu”. Extrapoland la mediul online, pentru ca de o buna vreme gasirea unui job nu se mai rezuma la clasicele CV si Scrisoare de Intentie trimise prin e-mail, cautarea imi este usurata atunci cand gasesc pe profilul de LinkedIn al candidatului, scris cat mai sus: „Expert web-design si SEO” sau „Specialist logistica”. Pentru cei care-si considera blogul personal sau contul de facebook drept unelte in dezvoltarea carierei profesionale, recomand astfel de cuvinte-cheie inserate in header, la „Despre mine” sau, respectiv, la „Profile/Info” si, de ce nu, uneori chiar la „Status”.

2. Vizibilitate. As fi putut trece foarte usor pe langa cartonul de 50 pe 50 cm agatat de fatada casei cu pricina. Noroc ca mergeam pe banda I, nedepasind viteza legala. Nu stiu, pe de alta parte, daca ma inscriu, ca turist in drum spre statiunile de pe litoral, in publicul tinta (sau „targhetul-tinta”, cum am auzit recent la TV 🙂 ) al respectivului comerciant. Poate anuntul este dedicat exclusiv localnicilor in cautare de produse agro-alimentare. Imi pun, in acest caz, indreptatita intrebare: „Daca e doar pentru localnici, pentru ce mai e nevoie de anunt?” In mod similar, un profil de LinkedIn sau facebook bine construite sau un blog aratos, cu continut remarcabil nu valoreaza mai nimic daca nu sunt vizitate. Conexiuni suficient de numeroase, realizate dupa o strategie bine pusa la punct (oameni de HR, persoane-cheie din companiile vizate pentru angajare, oameni de media si PR cunoscuti, etc.) pot ajuta la cresterea vizibilitatii. Despre SEO n-am sa vorbesc aici. Sunt oameni mult mai priceputi ca mine care o fac. Un minim „search” pe google sigur va da rezultate.

3. Profesionalism. Aici voi vorbi mai pe larg despre forma. Pentru ca forma este cea care genereaza, intotdeauna, prima impresie. Jalnica, pentru reclama din exemplul meu. Nu foarte reusita, din pacate, pentru multe din aplicatiile primite. Chiar daca, fata de vanzatorul de untura, de gaste si de vin, avem avantajul tehnoredactarii care ne scapa de literele verzi si chinuite, ne „pricepem” uneori sa facem documentele greu de urmarit prin fonturi neinspirat alese, spatieri prea largi sau prea inghesuite, briz-brizuri si chenare inutile. Lucru valabil, in egala masura, si pentru modul cum ne promovam online, mai ales pe blogul personal. Profesionalism, dupa parerea mea, inseamna in acest caz bun gust si decenta. Atentie la „ornamente” – fotografii, clipuri video, widget-uri! Ele sunt menite sa accentueze (era sa scriu „accentoeze”, cei care ma citesc stiu de ce 🙂 ) tuse relevante de continut, nu sa distraga atentia de la el.

4. Impact. Daca veti privi cu aplecare spre detaliu imaginea propusa drept pretext (fotografia pe larg o puteti vedea aici), veti observa, probabil, disonanta dintre finisajul ingrijit al casei (chiar daca nu de foarte mult bun gust) si „panoul publicitar” incropit ieftin, parca in batjocura, dintr-o foaie modesta de carton. Astfel de disonante, ca si cele din muzica, ne deranjeaza simturile. Le percepem negativ. La un nivel subconstient, de multe ori, simtim ca ceva nu-i in regula. Ne intrebam ce este cu adevarat reprezentativ pentru cel care-si promoveaza astfel imaginea: casa aratoasa sau reclama de doi lei? Titlul verde, cursiv sau textul cu fonturi rosii, drepte pe fond gri? Un header desenat neconvingator in „Paintbrush” sau continutul plin de miez? In fine, „Career Objectives” enuntate clar si frumos la inceput sau cele 43 de greseli gramaticale din cele 3 pagini care urmeaza?
Si tot despre impact: asa cum va spuneam mai devreme, eu am franat brusc la vederea reclamei. M-a atras ineditul si spumosul ei umor involuntar. Tot asta m-a atras atunci cand am citit un CV intocmit prost, primit de la adresa „Candidatul_Ideal@domeniu.com”

Imi propun sa franez brusc si atunci cand voi primi CV-ul vostru. Atras, insa, de altceva!

Articol publicat initial pe PortalHR , 18 August 2011