Dragos Popescu

Murmureii

brand personal, business, cultura organizationala

Îi întâlnim în fiecare zi. La serviciu, la Mall, pe plajă sau la coadă la circa financiară. Dar mai ales pe stradă. Nu-i remarcăm, fără să ştim că, în felul ăsta, le dăm satisfacţie. Pentru că mulţi dintre ei au ridicat la rang de artă abilitatea de a trece prin viaţă neobservaţi de cei din jur. Nu, nu vorbesc despre spioni sau despre maeştri în arta deghizării. Dar tot aşa cum un cameleon îşi schimbă pe negândite culoarea pentru a se camufla în mediul care-l înconjoară, şi ei ştiu să-şi aleagă din instinct expresiile faciale cele mai neutre, tunsorile cele mai regulamentare, hainele cele mai terne şi alurile cele mai insipide.

Provin, mai toţi, din familii aşezate. Au fost crescuţi cu mult bun simţ, taţii i-au învăţat să nu vorbească ne-ntrebaţi iar mamele le-au impus să se descalţe mereu la uşă sau atunci când se urcă pe o bancă, în parc, ca să culeagă zarzăre. Atunci când i-au considerat pregătiţi, le-au explicat regula de aur: „Să nu deranjezi pe nimeni, niciodată!”, inoculându-le astfel o repulsie bolnăvicioasă faţă de conflicte.

Copii fiind, şi-ar fi dorit câteodată o jucărie mai frumoasă sau o rochiţă de altă culoare. Nevrând să-şi deranjeze părinţii cu pretenţii absurde, au preferat să murmure, încet, la ei în cameră „Io vroiam roşie!”. Au rupt apoi capul călăreţului de jucărie sau au colorat cu carioca roşie rochiţa bleu abia primită.

La şcoală, mai târziu, n-au ridicat niciodată mâna, nici măcar dacă ştiau bine lecţia, de teamă să nu inoportuneze. Atunci când au fost scoşi la tablă s-au emoţionat la gândul că s-ar putea face de râs greşind şi, ce să vezi, uneori chiar au greşit. S-au întors în bancă murmurând „Da’ ştiam toată poezia!”, s-au mulţumit cu media 8 şi, la sfârşit de an, cel mult cu o menţiune. Au strecurat pe sub uşa directoarei o reclamaţie anonimă despre profu de sport şi s-au apucat de fumat. 

Au crescut, şi-au găsit perechea, s-au mutat împreună şi au făcut sex regulat. Marţea, joia şi duminica, în timpul emisiunii lui Mircea Badea. Nu se uitau la emisiune, puneau muzica la CD-player şi abajurul roşu la veioză. După un timp nu le-a mai placut. N-au vrut să-şi deranjeze jumătatea cu sugestii, gâfâieli sau filme porno aşa că s-au retras murmurându-se la baie. Până când, într-o zi, singuri acasă, şi-au strâns lucrurile în două genţi (sau în douăzecişinouă, în funcţie de sex) şi au plecat. De tot.

Mulţi dintre ei ne sunt colegi. Stau în banca lor, îşi văd de treabă, nu ies din vorba şefului. Ne amintim vag cum îi cheamă, îi vedem rar pe la şedinţe şi mai niciodată la petreceri. Dacă cumva sunt prezenţi (ca să nu facă notă discordantă, desigur), stau retraşi şi pleacă devreme. Ca să nu deranjeze gazda. Atunci când le cerem ceva profesional nu suntem niciodată siguri dacă şi ce ne vor livra. Nu ne pun întrebări şi nu ne cer detalii, să nu cumva să ramânem cu impresia ca n-au fost atenţi la explicaţiile noastre. Pleacă murmurând „Asta nu-i în fişa postului meu” şi nu revin niciodată din proprie iniţiativă. Când îi căutăm, peste-o săptămână, ca să-i întrebăm de sănătate aflăm că şi-au dat demisia neuitând să schimbe memoria de la laptop-ul de serviciu, predat la timp, cu cea de la laptopul personal, mai mică şi mai veche.

Câţiva murmurei ne devin chiar şefi. După ani de schimbat joburi şi laptopuri fără să li se poată reproşa ceva, aceşti câţiva se strecoară, pe nevăzute, în spatele uşilor de sticlă pe care scrie „Director”. Ca să nu-l supere pe patron, promit marea cu sarea. Îl cheamă apoi pe responsabilul cu salinitatea şi-l roagă frumos sa se ocupe şi de valuri. Când acesta le spune franc că proiectul nu-i fezabil, îi mulţumesc zâmbind din colţul gurii şi-l lasă să plece. Murmură apoi „incapabil” şi fac astfel încât să i se impute trei mii de tone de alge la audit.

În fine, un mic murmurel e-n fiecare dintre noi. Majoritatea preferăm, şi e firesc, să evităm în general conflictele. Însă nu întotdeauna o atitudine „low profile” ne scuteşte de probleme. De multe ori ea poate fi menţinută doar cu preţul perpetuării unor neajunsuri şi, mai grav, prin acumularea unor frustrări şi tensiuni ce pot răbufni pe neaşteptate şi cu consecinţe greu de prevăzut.

Sunt şi situaţii în care prin eschive nu facem decât să amânăm conflicte inevitabile. Pe care, dacă nu le tranşăm din faşă, le dăm timpul şi oportunitatea să se radicalizeze.
Nu-ţi sugerez să sari la beregata oricui te priveşte puţin în dungă şi nu cred că pofta de zarzăre scuză tartinatul cu noroi al băncilor din parcuri. Cred însă că, la fel cum micul conflict timpuriu între freză şi premolar e de preferat reconstrucţiei de os mandibular, micile neînţelegeri expuse şi lămurite previn loviturile de ciomag, în business şi în viaţa personală.
Ce murmuri acolo?

Din Joben

altceva, brand personal, leadership

Sunt o celebritate. Mai deunăzi am fost abordat de un nene la costum în holul unui hotel într-o pauză de curs. Mi-a zis: „Vă cunosc! M-am luat de dumneavoastră într-o discuţie pe LinkedIn, da să ştiţi că mi-a plăcut cum i-aţi zis-o lu’ aia. A, sau nu eraţi dumneavoastră, era ăla cu barbă. Dumneavoastră sunteţi cu blogu’ cu tips & tricks. Vă citesc şi vă respect! Sunt şi io aici la un interviu, tre’ să intru. Ziceţi-mi şi mie o vorbă tare, s-o bag la impresie artistică să cadă pe spate!”

Măgulit că, deşi retrogradat de facto ca şi celebritate de rang II, am fost confundat cu bărbosul cel zicăcios de pe LinkedIn, m-am văzut provocat să ies onorabil din situaţie. Am încercat s-o fac didactic, explicându-i că nu există reţetă universală, că-i recomand să fie natural şi să se adapteze la interlocutor şi la context. N-a mers. Şi-a încruntat progresiv sprâncenele şi, tocmai când pronunţam prima silabă din „context”, a răbufnit: „Nu se poate! Nu puteţi să mă lăsaţi aşa! Trebuie să ştiţi dumneavoastră o frază, o întrebare, o şmecherie, ceva, pe care să le-o zic la interviu ca să-i conving!”
Dezarmat de habotnicia omului şi presat totodată de sfârşitul pauzei de curs l-am îndemnat în grabă să-şi întrebe intervievatorul „Unde mă vedeţi peste cinci ani?” „Tare! O să i-o zic! Mulţam!” s-a descruntat el instantaneu şi m-a lăsat să-mi văd de treabă.

Satisfăcut că a obţinut o nouă formulă magică, primită de la însuşi locţiitorul bărbosului de pe LinkedIn (sau era mustăcios?), fapt care-i garantează valabilitatea, s-a dus conştiincios să o aplice. Şi n-aş fi foarte surprins să aflu că a funcţionat, nu pentru că i-aş da mai multă importanţă decât unei firave improvizaţii menite să mă scape de insistenţa muşteriului, ci pentru că, cel mai probabil, omul chiar va fi crezut în ea atunci când va fi rostit-o.

Tot o formulă magică caută, după părerea mea, şi unii dintre abonaţii permanenţi la discursurile speakerilor motivaţionali mai mult sau mai puţin celebri. De fapt, cu cât mai celebri, cu atât mai bine, pentru că asta dă, în ochii semidoctei audienţe, garanţii suplimentare de valabilitate pentru clişeele vândute.

Invocând lipsa de timp sau eficienţa ca să-şi mascheze propria lene intelectuală, colecţionarii de abracadabre renunţă, de multe ori, la procesul complex şi consumator de timp, neuroni şi energie de definire a propriei identităţi şi poziţii faţă de lumea înconjurătoare. Analiza datelor primite de-a valma de la cele câteva simţuri trece pe planul doi, fiind înlocuită de câteva filtre simple, primite bonus în „Pachetul de participare la workshop/program/conferinţă” şi lipite voluntar pe ochi, urechi, nas, limbă şi buricele degetelor. De exemplu, dacă Marele Speaker Internaţional (indiferent dacă numele lui are rezonanţă italiană, hindusă sau neaoş anglo-saxonă) zice că trebuie să întinzi în fiecare dimineaţă mâna spre soare ca să-ţi atingi obiectivele, apăi asta-i musai să funcţioneze, chiar dacă (sau mai ales dacă) îţi propui să devii cel mai bogat locuitor din Sectorul Agricol Ilfov, să moară Becali de ciudă, în termen de 5 zile de la data comunicării către soţie (asta ca să fie obiectiv „SMART”)

Asemenea pastilei de Paracetamol pe care o iau în mod ritual de fiecare dată când e nor afară, sperând să-i apere de gripă, guturai, reumatism, meningită sau scleroză în plăci, proaspeţii posesori ai noii formule magice, dobândite de la însuşi ..bins sau ..elli sau ..rma , o vor înnobila prin efect placebo şi o vor aplica cu religiozitate ori de câte ori îşi vor aduce aminte că ar fi mai bine dacă le-ar fi mai bine. N-aş fi foarte surprins să aflu că unora, după un timp, chiar le e mai bine, nu pentru că acel „Hocus-Pocus” ar avea efecte ci pentru că, în paralel, magicienii de ocazie au făcut şi ceva treabă. Sau li s-a întâmplat ceva bun. Pentru marea majoritate însă, formula va avea rezultate neconcludente, aşa că, înarmaţi cu încă o porţie de speranţă adunată de pe fundul borcanului şi cu o sută-două de lei sau de euro adunaţi de pe fundul celuilalt borcan, se duc în pas voios să afle de la „The new kid in town” noua reţetă infailibilă. Uitând că, din păcate, in lumea în care trăim, jobenul costă mai mult decât un iepure, un porumbel, un ou sau o batistă. Şi se livrează gol. 

Hai cu OZN-ul!

altceva, brand personal, comunicare
Mi-am descoperit prin adolescenţa timpurie plăcerea de a sfredeli minţile altora cu întrebări iscoditoare şi nonconformiste. La început încercam doar să-mi dau seama cât de diferite sunt raspunsurile celorlalţi faţă de ale mele şi să mă poziţionez astfel, empirico-statistic, în raport cu semenii mei. Depăşind treptat faza egocentrismului, am descoperit mai apoi ca răspunsurile celorlalţi mă ajutau realmente să-i cunosc şi să-i înţeleg mai bine, să descopăr afinităţi şi să leg prietenii.

Majoritatea întrebărilor evocau situaţii limită, ridicol de improbabile şi cereau un răspuns cât se poate de tranşant. Una dintre ele, pe care îmi plăcea atât de mult s-o pun încât căpătase patină pe la colţuri, virgule şi alte semne de punctuaţie, suna aşa:
„Eşti în Piaţa Universităţii, într-o seară de vară. E aglomerat, lumea se plimbă pe bulevard. Deasupra, pe cer, apare o lumină, din ce în ce mai puternică. Se aude un vuiet, din ce în ce mai tare. E o farfurie zburătoare care aterizează, încet, chiar în piaţă. Chiar lângă tine. Uşor, cu fâsâit şi jeturi de aer comprimat, se deschide o trapă şi coboară o rampă. Chiar la picioarele tale. Se vede o lumină caldă, dar nicio mişcare. Spune-mi ce faci: urci, mai rămâi să caşti gura sau o iei la fugă?”
Am primit, vă imaginaţi, o mare varietate de răspunsuri, de la strig „Jos Iliescu”, mă urc imediat şi leg toţi marţienii cu cureaua de la blugi, numa’ să n-aibă săbii de Jedi până la fug cât mă ţin picioarele, că am copil acasă. Le consemnam mental pe toate, acordam tot mental note pentru spontaneitate şi imaginaţie şi-mi modificam expresia feţei în consecinţă.
Am fost întâmpinat, în multe cazuri, cu recuzări ferme ale întrebării, însoţite de regulă de calificative de tip „puerilă” sau „imposibilă”. Le consemnam şi pe ele, îmi întindeam grijuliu, ca pe-o tartină, urma de vanitate peste felia de inteligenţă astfel încât să devină invizibilă şi-mi modificam expresia feţei în consecinţă.
Cel mai mult însă mă scoteau din minţi răspunsuri ezitante de genul Depinde! De ce depinde? Păi, nu ştiu; de ce fac ceilalţi, de cât e ceasul, de culoarea rampei, dacă sunt cu adidaşii noi, dac-a intrat frate-miu la facultate şi-mi ramâne mie camera, etc.
Făceam disperate încercări să-mi rafinez scenariul, să adaug elemente suplimentare menite să deceleze în mintea interlocutorului o opţiune, oricare-ar fi fost ea. Rămâneam de cele mai multe ori frustrat de indecizia celui din faţa mea şi-mi modificam, ştiţi deja, expresia feţei în consecinţă.     
Am reuşit să identific după multă vreme şi după multe întrebări ratate, frustrări consumate şi expresii faciale modificate, un viciu cronic, de procedură – nu reuşeam suficient de bine să-mi conving interlocutorii să se transpună realmente în scenariul propus de mine. Nu reuşeam să-i conving să viseze, pentru o clipă, visul meu!
Am încercat să caut explicaţiile mai întâi la mine în grădină. Poate că pentru unii nu eram destul de descriptiv. Pe alţii nu-i prindeam în momentul potrivit sau în conjunctura cea mai bună. În faţa altora n-aveam, de bună seamă, destulă credibilitate. Cu alţii n-aveam, cu siguranţă, un sistem de referinţă comun. N-aveam, desigur, la-ndemâna nici efecte speciale şi nici nu posed(am) capacităţi paranormale. Toate aceste argumente pot fi făcute insă responsabile doar pentru o parte din grimasele mele. Pentru celelalte am fost nevoit să caut explicaţii în afară. Adică fix la cei cărora le adresam întrebarea – provocare. Şi care, blocaţi în canoanele traiului zilnic, nu-şi dădeau drumul să viseze.
Aşa că, lipsit de modestie, îţi dau un sfat: Nu-ţi înfrâna imaginaţia. Nu-ţi pune singur bariere şi nici garduri; nu te-ncuia în hangar atunci când e senin afară. Dă-ţi liber la visare, chiar dacă nu-s visele tale. Şi nu pentru că-ţi cere Popescu să-i spui dacă vrei să zbori cu OZN-ul. Ci pentru că astfel de exerciţii sunt singurele care te pot pregăti pentru situaţiile reale şi cu miză care te aşteaptă peste un an, peste o lună sau poate chiar diseară. Ce faci: urci, mai rămâi să caşti gura sau o iei la fugă?

Învăţăturile Înaltului Scaun către vremelnicul său ocupant

business, cultura organizationala, leadership

Acum, că zăngănitul armelor prin sala de şedinţe şi pe culoare s-a potolit, concursul s-a încheiat, sforile s-au tras, fundurile s-au lins, şeful te-a recomandat, decizia de numire s-a semnat şi noile cărţi de vizită cu înscrisul „manager” s-au dat la tipărit,
Acum, înainte să dai cu flit foştilor tovarăşi de open space şi să-ţi întronezi fesele între braţele mele generoase,
Acum, înainte să afli dacă aluniţa de sub sânul stâng al noii tale secretare are culoarea ciocolatei cu lapte sau a celei amărui,
Acum, la ceas de taină, îţi zic să iei aminte:

– Fă pace-n ţară, sau măcar la tine pe etaj. Adună tot norodul într-o şedinţă informală şi dă-le de ştire că vremea turnirelor interne s-a-ncheiat, rănile vechi s-au vindecat şi-i timpul pentru semănat. Sau betonat. Sau plastifiat. Sau ce faceţi voi mai acătării.

– Trimite iute sol la demisol, la Producţie, cu răvaş către Marele Logofăt că nu-i porţi pică pentru c-a susţinut domn străin. Invită-l la o bere sau la o masă. Priveşte-l ochi în ochi şi vezi în ce ape se scaldă. Dacă-i dispus să facă pace, întinde-i mâna şi pune-l la treabă. Te va servi cu credinţă. Dacă se dă cocoş în continuare, vezi ce-l mână-n luptă. Poate că, pur şi simplu, nu-i place de mustaţa măriei tale. Nu carecumva să ţi-o razi! Trece-l frumuşel, cu Monotype Corsiva în catastif sau in i-pad la vrăjmaşi şi, până ce poţi să-l surghiuneşti, cată să nu mergi seara pe uliţe întunecate.

– Nu-ţi pune străji sau capitonaj la uşă şi jaluzele la fereşti. Deschide-ţi sufletul, urechea şi uşa cancelariei către supuşi. Ascultă-le păsurile cu luare-aminte şi sprijină-i la necaz. Fă-i să înţeleagă că se pot bizui pe tine şi ţine-ţi cu sfinţenie legămintele.

– Nu fii scorţos, nu mă regla prea sus şi nu-ţi purta nările-n vânt. Tratează-i pe toţi, de la vlădică până la opincă, aşa cum ţi-ar plăcea să te trateze ei pe tine dacă ţi-ar fi şefi. Lasă-i să-ţi spună pe numele mic, fără să-ţi fie frică c-ai să le pierzi preţuirea. Adu-ţi aminte că respectul se dobândeşte şi se păstrează prin fapte de arme sau de business, nu se impune.

– Dac-ai ajuns să cârmuieşti, aiasta nu-i pentru că le ştii pe toate. Citeşte prin letopiseţe, doc-uri, xls-uri, mergi la înţeleptul Google şi la mama Wikipedia, ascultă solii, veneticii şi Antena. Numai aşa vei putea să dai porunci drepte şi să-ţi asiguri stima oştii.

– Întreabă-ţi sfetnicii de toate cele, dar deciziile ia-le singur, că la vremea haraciului doar tu vei da socoteală de ele la Înalta Poartă.

– Ia-ţi timp să cumpăneşti, dar nu peste măsură. Aşa cum grăia mai deunăzi trimisul regelui Engliterei, „Better late than never, but better never than too late!” Şi nu fii şovăielnic, că-i semn de slăbiciune.

– Deleagă trebile de rutină către dregători. Întâi şi-ntâi, pentru că de-aia le-ai dat, tu sau predecesorii tăi, dregătoriile, plătite din visteria companiei. Apoi, pentru că, dându-le trebi de făcut şi răspundere pentru ele, îi creşti, îi inveţi, îi încurajezi şi-i motivezi să-ţi stea alături. Şi, mai la urmă, dar nu lipsit de importanţă, pentru că nu e treaba ta să numeri câte fire de păr de cal trebuiesc smulse pentru pensulele cu care se văcsuiesc botinele oştenilor şi nici n-ai să faci mari economii la buget dacă iscăleşti personal pentru fiece peniţă, rolă de scotch sau radieră de care au nevoie grămăticii.

– Dacă ai dregători prea tineri şi n-ai încredere în iscusinţa lor, învaţă-i, pune-le tutore, stai cu geana pe ei de la distanţă dar lasă-i să greşească. Zi-le o vorbă înţeleaptă: „Aveţi voie să faceţi oricâte greşeli, dar niciodată să nu repetaţi aceeaşi greşală!” Numai aşa vor creşte şi te vei putea bizui pe ei.

– Nu te ascunde după sceptru sau după ecranul de la laptop. Mai lasă-mă şi pe mine să respir şi altceva decât gaze filtrate prin tergal şi plimbă-ţi, măcar de două ori pe zi, pântecele prin feudă. Ia-ţi şi zâmbetul cu tine şi-mprăştie-l în jur fără drămuială.

– Nu mă deşela, nu-mi freca în exces spătarul de pereţi şi rolele de mochetă. Nu te lepăda de mine şi nu mă schimba cu unul din piele de rinocer, mai ales acum, în vremuri de restrişte, când galbenii sunt număraţi. Tratează-mă ca pe un demn obiect de inventar până la completa amortizare şi, drept răsplată, îţi voi susţine fundul şi ţi-l voi proteja de morcovi, bocanci sau logofeţi mulţi ani de-aici înainte. Aşa să-mi ajute cadrul meu din inox!

Constanta Interacţională

business, cultura organizationala, leadership
Am luat act, ca tot omul, de gravitatea gravitaţiei încă din fragedă pruncie. Abia mult mai târziu, la şcoală, aveam să aflu numele misterioasei forţe ce mă trântise fără pic de milă cu scutecele de pământ atunci când încercam să-i arăt mamei că pot să iau şi singur globul luminos de pe noptieră. Am înţeles până la urmă ce şi cum de la doamna profesoară (da, cea cu condensatorul) dar şi de la Teleenciclopedia, unde un englez cu prenume de mare autor SF se tot plimba în perucă şi ciorapi printr-o livadă cu meri.

În consecinţă, mi-am schimbat obiectivul. Nu mai eram interesat de veioza de pe noptieră, dar rămăsesem calat pe corpuri sferice şi luminoase. Voiam Luna. Aflasem că, spre deosebire de toate globurile fotoemitente pe care le văzusem până atunci (soarele nu se pune, că nu-l puteam privi în voie), astrul nopţii nu era ancorat cu cabluri de cupru izolat de tavanul ceresc şi nici fixat pe vreun postament. Cu toate astea, sfidându-ne în mod inegal pe mine, pe profa de fizică şi pe englezul în ciorapi de la televizor, refuza să cadă. Se încăpăţâna să troneze bolta în nopţile senine, aşteptându-l parcă pe Buzz Aldrin să revină şi să rostească un speech mai acătării decât al mai telegenicului său coleg de misiune.

Hotărât să dezleg enigma, am aflat, tot pe surse, despre existenţa unei forţe încă şi mai misterioase, ce nu lăsa Luna să cadă – forţa centrifugă. I-am pătruns secretele treptat şi nu fără sacrificii. M-am învârtit, pentru început, ţinându-mă de mâini cu Dana, colega mea de bancă. Din cauza diferenţei de greutate masă, am sfârşit prăbuşindu-ne peste catedră. Vertebrele mele dedesubt. Nelămurit pe deplin, am rotit mai apoi deasupra capului găleata de plastic de la baie, plină cu apă. O priveam atent, să văd de ce nu cade. Emoţionată, s-a rupt de la toartă. Apa pe pereţi. În sufragerie. Şi pe televizor, dar sub un litru. Considerând experimentul edificator, m-am apucat să strâng apa rememorând formule cu viteza unghiulară şi pătratul distanţei. Apoi m-am astâmpărat.

Mi-am reamintit de cele două omniprezente forţe în contextul aparent impropriu al organizaţiilor. Spun „aparent” pentru că, în mod similar corpurilor din organizaţiile celeste, membrii organizaţiilor de business interacţionează după legi poate nu foarte intuitive, însă neîndoielnic bine definite.
Noii veniţi au, pentru o perioadă, o mişcare liberă şi aparent haotică. Ciocnirile sunt minore şi doar accidentale, iar influenţele sunt distante. Apoi, în funcţie de viteza / energia / motivaţia iniţială, dar şi de traiectoria pe care au pătruns în organizaţie, marea majoritate întâlnesc un centru de masă / personalitate semnificativă al cărui câmp gravitaţional îi captează şi-i ţine prizonieri de voie pe orbită. Convenţional denumim prizonieratul acesta voluntar relaţie mentor – discipol sau, dacă vă place în Engleză, leader – follower.

Benefica mişcare orbitală este perpetuată doar prin menţinerea cu grijă a echilibrului între cele două forţe. Dacă gravitaţia / influenţa exercitată de mentor este prea mare (cum e prin excelenţă cazul leaderilor autoritari, cu personalităţi copleşitoare), discipolii îşi vor pierde strălucirea selenară şi se vor prăbuşi, strivind eventual vertebre. Dacă, dimpotrivă, legătura e prea laxă, distanţa (fizică, de intelect sau preocupări comune) e prea mare sau pur şi simplu energia discipolului excede capacitatea mentorului de a o gestiona, forţa centrifugă va învinge iar followerul-satelit îşi va relua mişcarea browniană prin organizaţie în căutarea unui alt leader împroşcând, pe drum, cu apă (or worse!) pe pereţi.
Acelaşi lucru se întâmplă atunci când, dintr-un motiv sau altul, leaderul dispare. Organizaţiile decapitate sunt mai mereu dezechilibrate şi, până la delimitarea unui nou centru gravitaţional puternic, mişcările sunt haotice iar ciocnirile frecvente.

Ne convine sau nu, constanta gravitaţională are, aşa cum îi spune numele, o valoare fixă la noi în univers. Constanta interacţională însă e proprie fiecărei organizaţii. O putem măsura mai precis sau mai empiric. Important e să o luăm mereu în calcul. Altfel, riscăm să rupem toarta la găleată!


P.S. Mi-am dorit dintotdeauna luna de pe cer. Mi-o mai doresc şi astăzi. Mai ales astăzi.

Zi mă şi tu ceva!

altceva, brand personal, comunicare
După-amiază frumoasă de Mai. Parc. Grup de copii la joacă. 8-10. Cu tot cu mine şi cu Marian. Grup de părinţi alături, pe bancă. 3-4. Cu tot cu tata şi cu Nicu, tatăl lui Marian. Vorbesc despre fotbal, cu geana la odrasle. Noi jucăm „fazan”. Deh, copii de intelectuali! E rândul lui Marian. Se blochează. Are „f”. Mai trece o tură. Iar tace mâlc. Are „fa”. Şi tot aşa. Pierde la scor. Se înroşeşte. Râdem de el. Doar e „fazan”! Conectat genetic, dar şi vizual, Nicu îşi schimbă la rândul lui culoarea. Se face verde-movuliu. Şi-i strigă lui Marian de pe bancă: „Zi mă şi tu ceva!” Îmbărbătat, Marian îşi drege vocea, prinde curaj şi se întoarce către tata: „Nenea, Dragoş a luat un 2 la Muzică, că a bătut măsura cu două mâini” Neconectat genetic, ci doar auditiv şi îngrozit că-mi divulgase secretul mult înainte de şedinţa cu părinţii, mă albesc. Tata, promotor al echilibrului cromatic în familie, mă priveşte în ochi şi se înnegreşte. Gaşca se sparge. Plecăm acasă.

 
Marianii crescuţi şi educaţi de Nici sunt cei care, maturizaţi parţial şi ajunşi în faţa tastaturii, decorează maculează zelos generosul mediu virtual, postând gratis comentarii cu nemiluita despre orice, oriunde şi oricând.
Sunt cei pe care îi repudiază, lamentându-se, Postacul Popescu, fapt care-i întărâtă peste poate şi-i face şi mai vocali şi mai coloraţi în exprimare. Sunt cei pe care Zoso îi manipulează cu pricepere, fără măcar să-i întrebe daca au dus gunoiul sau dacă au muştar acasă.
Sunt cei pe care, de fapt, şi unul şi celălalt şi mulţi alţii ca ei contează pentru a-şi menţine şi creşte notorietatea şi, mai mult sau mai puţin direct, profiturile.
Sunt ei, demnii urmaşi ai Miticilor, Lachilor sau Machilor, care, descătuşaţi de pretextul halbei de bere la bodegă sau al ţoiului de ţuică de la birt, îşi suflă cu dezinvoltură nasul în batista, şerveţelul, blogul sau wall-ul vecinului său virtual după care, la fel de dezinvolt, se mută la altă masă îşi schimbă nick-ul şi trag, drept supliment, un râgâit.
Sunt ei, demnii urmaşi ai rinocerului care rage cel mai tare ca să-şi păstreze un cot de fluviu numai pentru el şi pentru rinoceriţa cea mai cea, sau ai gorilei care urlă şi se bate cu pumnii-n piept în demersul de a-şi aloca trei baobabi şi unsprezece nuci de cocos.
 
Sunt deci tentat să presupun că, la fel cum tatăl-rinocer şi-a îndemnat cândva puiul: „Rage mă şi tu mai tare!” iar capul familiei Gorileanu şi-a educat odrasla: „Urlă mă şi tu mai des!”, şi Nicii din toate timpurile şi-au încurajat copiii să dea din gură sau din tastatură bine intenţionaţi, dintr-un subconştient dar foarte prezent instinct de supravieţuire.
Acelaşi instinct, poate nuanţat de principiul „Cea mai bună apărare e atacul”, îi face pe Marianii creativi să fructifice diversitatea, accesul facil şi anonimatul relativ ce caracterizează mediul virtual pentru a se (re)vărsa.
Interesant e că, deşi le recunoaştem şi le înţelegem, până la un punct, motivaţia şi justeţea demersului, nu ştiu voi ce gândiţi, dar mie şi Nicii şi Marianii îmi displac. Global, generic, le putem accepta existenţa cu opinteli CristianTudorPopesciene (poate chiar regizate) sau le-o putem fructifica, cum face Vali Petcu. La nivel individual însă, mai niciodată nu ne sunt simpatici. De fapt, cu Marian n-am mai schimbat o vorbă până acum vreo patru ani, când l-am întâlnit ca taximetrist la Madrid, iar pe taică-su am continuat să-l dispreţuiesc până a murit.
De ce? Surpriză! Din acelaşi instinct de supravieţuire! La nivel individual, Marian îmi era competitor (chiar dacă mai nevrednic) la şcoală, iar Nicu era, pe vremuri, mai bun la fotbal decât tata.
 
Îmi dau prea bine seama că viaţa e o luptă. Sunt conştient că propriu-mi set de valori şi propria-mi percepţie despre sine mă vor împiedica să-i simpatizez pe cei ce se bagă în seamă pierzând ocazia să tacă. Dar o revoltă manifestă împotriva lor ar fi la fel de neproductivă ca cea împotriva unui căţel care latră. Zi mă şi tu ceva!
 

 

Vrem minţi deschise!

cultura organizationala, recrutare

Am absolvit Politehnica. Întrucât nu m-a dus capul să-mi fructific experienţa profesională dobândită în timpul facultăţii, anume cea de comerciant de componente electronice în cămin, respectiv cea de DJ în discoteca din subsolul complexului studenţesc „Leu”, m-am luat după înscrisul cu cerneală de pe adeverinţa de absolvire (diploma aveam s-o primesc mult mai târziu) şi m-am dus să mă angajez ca inginer electronist. Pentru că aveam părul ondulat, vorbeam cu neologisme şi n-aveam pile, n-am reuşit să mă lipesc la niciuna din cele trei fabrici de profil, pe atunci încă în viaţă, din zona capitalei.

Am auzit în schimb de la prieteni că posturile scoase la concurs de firmele straine ce începuseră să se implanteze pe la noi se numesc „job”, au titluri de neînţeles în engleză, ocupă minim o optime de pagină în România Liberă şi se plătesc mult mai bine. M-am mutat aşadar strategic lângă o poştă şi-am început să-mi expediez povestea vieţii (nu se numea „CV”, se numea „Popescu Dragoş”) în plicuri cu lipici salivofil drept răspuns la anunţurile de angajare.

M-au chemat unii la o firmă cu sediul într-o somptuoasă vilă din zona central-securist-avocăţească a Bucureştiului. Mi-au spus ca-i cheamă Coopers & Lybrand (mă rog, nu pe ei, pe şefii lor) şi joacă într-un campionat numit pe atunci „Big Five”. Jobul pentru care voiau să stăm de vorbă se numea „Junior Auditor”. Am înţeles cu claritate epitetul „Junior” şi am conchis că mi se potriveşte. Când, în sfârşit, m-au dumirit că „Auditor” e un fel de contabil, le-am arătat cu indignare arătătorul rândurile din „Popescu Dragoş” unde scria negru pe alb „Inginer Electronist”. I-am întrebat de ce nu angajează ASEiţe (rimează cu zeiţe; am iubit două; pe rând; intercalat cu două chimiţe; apropiere de cămine; închid, în fine, paranteza: ). Mi-au răspuns că vor oameni pe care să-i crească şi înveţe de la zero şi tot ce cer de la mine e dorinţă şi o minte organizată, de inginer. Nu m-au convins, aşa c-am declinat oferta. Între timp, firma s-a desfiinţat prin absorbţie iar eu predau cursuri de finanţe.

M-au chemat alţii pentru un job ce se numea „Radio Engineer”. Măcar aici nu aveam dubii, era pe profilul meu. M-au intervievat (aflasem între timp că aşa se cheamă discuţia), m-au întrebat ce-mi place cel mai mult la mine şi dacă mai am alt sacou, m-au pus să le vând un pix pe care-l cumpăraseră deja, m-au rugat să aştept puţin afară, m-au rechemat şi mi-au propus să mă agajeze. Nu ca inginer, nici ca radio, ca agent de vânzări. N-am mai înfipt arătătorul în CV (îl redenumisem), am întrebat însă ce implică, mi-au zis ceva de cravată, bani şi abonament de tramvai. M-au convins, aşa c-am acceptat oferta. Între timp am promovat, firma s-a desfiinţat iar eu predau cursuri de vânzări.

Aveam să mă reîntâlnesc cu domeniul electronicii, dar şi cu această abordare neobişnuită a procesului de recrutare, mult mai târziu, de cealaltă (oare?) parte a baricadei. Am derulat un astfel de proces în numele unui client care dorea să angajeze un „Service Engineer”. Interesant mi s-a părut că mi-au cerut în mod expres pe cineva fără experienţă! Un proaspăt absolvent de facultate, deschis la minte şi necorupt de practicile de la acea vreme din centrele de service de la noi.

Şi la nivele mai mari de senioritate am avut proiecte de recrutare în care angajatorul a preferat candidaţi fără o experienţă consistentă, directă în domeniul de activitate al companiei sau chiar în meseria respectivă. Şi explicaţiile sunt cel puţin două:

1. Jobul şi/sau domeniul e nou pentru piaţa românească. A fost, probabil, cazul în exemplele mele personale evocate mai sus. A fost şi cazul, îmi aduc aminte, cu postul de „Activation Manager” la operatorii de telefonie mobilă, când şi-au început activitatea la noi. Mi-am imaginat, când am aplicat, ca e vorba de un fel de responsabil cu stimularea şi energizarea echipei. N-am fost chemat la interviu.
Chiar dacă nu mai abundă în zilele noastre, joburi şi domenii noi există şi vor fi mereu pe piaţa de muncă. Mă gândesc, bunăoară, la joburile din zona de marketing / PR online şi Social Media, unde e dificil şi nu foarte productiv să găseşti experienţă mai mare de 2-3 ani.

2. Compatibilitatea cu modul de lucru şi cultura organizaţională sunt foarte importante pentru angajator. Atât de importante încât, pe principiul conform căruia e mai greu să dezveţi pe cineva de un nărav decât să-l iei de la zero, experienţa trece pe planul doi. Ba, sunt situaţii în care, paradoxal, experienţa relevantă devine un dezavantaj. E unul dintre motivele pentru care sunt companii care preferă să nu angajeze oameni proveniţi de la competitorii direcţi sau pe cei care-au stat prea mult timp într-un loc.
Ceea ce vor considera, în schimb, aceşti angajatori drept calităţi la noii membrii ai echipei sunt mintea deschisă, spiritul tânăr şi dorinţa de a învăţa şi construi. Dacă le ai şi eşti capabil să demonstrezi asta la un interviu, doar timpul te desparte de o schimbare în bine în carieră. Mult succes!

Sursa foto: http://www.igougo.com/

P.S. Dacă nu vă supăraţi, mi-aş lua o scurtă vacanţă editorială. Ne revedem pe 26 Aprilie. Până atunci, un Paşte Fericit!

Fabulă

business, cultura organizationala

Elefantul, vrăbiuţa plus bursucul şi maimuţa lucrau cu aprindere la o întreprindere. Mai toate fabulele care se respectă încep la fel. Fa Lafel. Pardon, Cam Lafel. În fabula noastră însă, elefantul se stabilise de curând în headquarterul cu acces la lac din pădurea de la tropice, lăsând conducerea filialei mioritice pe mâna bătrânului urs, mult mai adaptat climei temperate şi pădurilor de foioase. Îi agăţase de gura scorburii o tinichea lucioasă pe care scria „Martin M., Country Manager”, îi comunicase intervalul orar în care nu putea fi deranjat la telefon, îi urase succes şi plecase.

Menegiuia deci ursul nostru filiala aşa cum îl ducea mintea şi target-urile la alune, ghindă, jir şi coacăze primite de la elefant, având mereu în dreapta pe coana vulpe, însărcinată cu armonia, propaganda dar şi cu împărţirea nucilor şi merelor la sfârşitul fiecărei luni. În stânga lui îşi avea sălaşul nu bursucul cu părul rar, aşa cum ar fi fost îndreptăţit în calitate de şef serviciu financiar, ci impetuoasa maimuţă, în calitate de expat, expert şi Executive Director, titlu pe care singură şi-l scrjelise pe o uriaşă nucă de cocos adusă cu prilejul ultimei plecări afară. Ce-i drept, expresivă şi gălăgioasă cum o ştim, se pricepea maimuţa la negocieri şi, trântind pe masa elefantului câteva tranzacţii babane cu banane, îl făcea să mai închidă ochii la excesele sale de tupeu.

Treaba se împuţi mai deunăzi când vulpea cea cu nasul fin, plimbându-se pe poteca principală, simţi un iz de feromoni pe axa x-x’ care uneşte sălaşul maimuţei cu pupitrul vrăbiuţei. „Maimuţa cu vrăbiuţa? Cine naiba a mai pomenit? Hmm…Requires further investigation” concluzionă ea. Sst! Se-aude vocea maimuţei: „Auzi, măi vrăbiuţo, tu ştii că noi avem multe lucruri în comun? Amândoi ne simţim bine la înălţime, deasupra celorlalţi şi amândoi suntem Executive: eu Director, tu Assistant” Brrr…ce-mbârligătură ieftină! Peste numai câteva zile, bursucul îi împărtăşea, la o cafea, cum se-ntâlnise la ceas de seară cu vrăbiuţa la uşa liftului pentru manageri ce cobora direct in parcarea subterană, pe care o deschisese cu cartela maimuţei (fire iscoditoare, aflase asta de la prietenul său bun, hârciogul de la IT). Peste alte câteva zile găsi vulpea pe birou o notă de fundamentare pentru înfiinţarea unui nou post în organigrama din Pădurea Centrală. Denumire: Business Development Executive. Salariu: în seminţe convertibile, plus comision în banane. Acces la liftul managerial. Loc de parcare, trotinetă de serviciu. Autor: maimuţa. Candidat propus: vrăbiuţa. Avizat: elefantul. „A se opera modificarea în Revisal începând cu întâi. Mulţumesc”.

Portocalie de furie, intră coana vulpe în birou la Moş Martin, fluturându-i hârtia pe la bot. „Ştiu, ştiu, nici mie nu-mi convine, dar n-am ce-i face. Ai văzut, are aprobare de la şefu’ ăl mare!” mormăi ursul, resemnat. „Si ce dacă are!” replică vulpea iritată. „Ne calcă pe toţi în picioare! Nu tu reguli, nu tu concurs! Avem multe animale valoroase care merită promovate. Care-i cel mai bun de la vânzări? Care aleargă cel mai tare? Era parcă un iepuraş, îl cheamă Mateiaş. De ce nu-i dăm lui postul ăsta, c-a depăşit mereu cotele la morcovi şi salată!” „Eu, să ştii, dacă faci plângere te susţin” promise ursul cu jumătate de gură. „Fac! Şi mă duc cu ea-n proţap!” se angajă vulpea revoluţionară.

Zis şi făcut. Îşi puse vulpea blana cea argintie, se sui în primul avion şi se înfăţişă la biroul de pe malul lacului al elefantului. „Hmmm…” făcu marele pahiderm, amintindu-şi nostalgic de vremea când vrăbiuţa îi era lui secretară şi-l toaleta minuţios după urechi cu ciocu-i ascuţit. „Nu pot să spun că nu-s puţin gelos pe maimuţă. Nici nu sunt de acord cu favoritismele şi nici cu încălcarea regulilor, nu-i un exemplu bun pentru restul animalelor. Dar cel mai mult mă interesează să nu-mi complic viaţa. Uite-te puţin în jur: birou pe colţ, hrană din belşug, un lac doar pentru mine să mă bălăcesc, somn bun la soare dupa-amiaza. Maimuţa vinde şi firma merge bine. Dacă ăsta-i preţul ca să mă pot bucura mai departe de trai bun, sunt de acord să-i fac mici concesii. Auzi, da’ tu n-aveai azi ceva mai bun de făcut?”

Morala 1: Şi la elefanţi pielea e mai aproape decât cămaşa. Şi mult mai groasă.
Morala 2: Dacă te numeşti Mateiaş ai şanse mici de promovare.
Morala 3: Nu te du să te plângi îmbrăcat(ă) în vulpe argintie!

Fără Vrăjeli!

business, evaluare, finante, sales, training

Mai toate prostituatele care-şi vând serviciile pe site-urile de mică publicitate se numesc Aba. Fireşte, e un nume de scenă, menit să le scoată în faţă la o căutare alfabetică. Clasicele Ada şi Adela sunt deja depăşite, iar dinamicul „A apărut” a fost monopolizat de cei din zona imobiliară. Interesant e că tinerele (presupun) ofertante doresc să se diferenţieze întrucâtva, aşa că nu trebuie să vă surprindă combinaţii precum „Aba Cerasela”, „Aba Antonia” sau chiar „Aba Victoriţa”.

Mai toţi interlocutorii mei îmi urează la despărţire (fie ea şi telefonică) „O zi bună!”. O formulă de salut deja banală, goală de conţinut, rostită automat, menită să-i poziţioneze „în rând cu lumea”. Clasicul „La revedere” s-a fumat demult, umilul „Să trăiţi” iese din calcul. O parte dintre cei foarte mulţi care au adoptat această urare o găsesc totuşi insuficientă, aşa că sunt din ce in ce mai răspândite combinaţiile „La revedere şi o zi bună!” , „O zi bună, weekend plăcut!” sau chiar „O zi bună, o dupa-amiază frumoasă!”

Mai toţi furnizorii de servicii de formare profesională au inclus, în discursul lor de vânzare, cuvântul „investiţie”. Aruncat din guri de multe ori nefamiliarizate cu această familie de cuvinte către urechi de multe ori la fel de neatente la semnificaţia lui reală, prost înţeles şi pus într-un antagonism artificial cu cel de „cheltuială”, cuvântul „investiţie” a fost adoptat, după părerea mea, din motive similare cu cele din exemplele de mai sus.

Ba chiar, pentru că analogia cu zona financiară a fost prea tentantă, extrapolările de termeni şi limbaj sunt complete: „investiţie în capitalul uman” şi, cireaşa de pe tort, magicul acronim „R.O.I.” Adică „Return On Investment” sau, mai pe româneşte, Rata de Întoarcere a Investiţiei. Nu ştiu dacă bagajul minim de cunoştinţe de business ale unui vânzător şi deopotrivă ale unui cumpărător de training ar trebui să includă măcar definiţia acestui important indicator de performanţă financiară. Găsesc însă oportun să fac câteva precizări:

1. Riguros, tehnic, contabil, covârşitoarea majoritate a costurilor cu formarea profesională reprezintă cheltuieli, şi nu investiţii. De acord, unele sunt directe iar altele indirecte, dar pâna la urmă toate se scad din cifra de afaceri ca să ne dea profit.

2. Figurativ, chiar filozofic dacă vreţi, putem considera un astfel de efort operaţional şi financiar drept o investiţie, în sensul că vom obţine oarece câştiguri doar peste o vreme, iar mărimea şi probabilitatea de a le realiza pot fi doar estimate. Ei, dacă suntem de acord cu asta, vom înţelege imediat că acele câştiguri nu sunt nici pe departe „R.O.I.”, ci mult mai simplu şi mai româneşte „Beneficii”

3. „Oamenii nu e ca oile” ar zice nea Petrică, ciobanul din poveste. „Nici ca laptopurile” ar adauga Ciupel, nepotul lui de la oraş. Experienţa şi competenţele profesionale, dar şi calitatea umană a angajaţilor unei firme sunt incluse (în puţinele cazuri în care nu sunt complet omise) la capitolul neinspirat-ruso-francofon denumit „Imobilizări necorporale”. Mai romglezeşte şi mult mai relevant, active intangibile. Beneficiile corespondente vor fi, desigur, tot beneficii intangibile. Adică nu pot fi măsurate în bani suficient de corect, relevant şi eficient înainte de a fi obţinute.

4. Dacă totuşi ne încăpăţânăm să ne încordăm creierii şi laptopurile ca să elaborăm o metodă de evaluat beneficiile intangibile generate de, să spunem, participarea la un curs, e bine de ştiut că costurile de aplicare a metodei respective se scad din valoarea beneficiului pe care vrem să-l măsurăm. Costul ruletei, pixului şi timpului de măsurare este întotdeauna inclus (chiar dacă invizibil) în preţul rafturilor de pantofi din debara. Onest ar fi să atragem atenţia clientului (care, în final, le va plăti) asupra acestor costuri. Cu atât mai mult cu cât, în goana după rigoare, evaluarea rezultatelor poate deveni atat de scumpă şi de complicată încât să anuleze complet beneficiile obţinute.

5. Atunci când promitem un oarecare beneficiu ne angajăm, contractual sau nu, să-l şi generăm. Numai că, în realitate, producerea efectivă a acestor beneficii ţine în prea mică măsură de noi. Ca şi mărimea, cum spuneam mai sus, probabilitatea de realizare pentru beneficii intangibile e cel mult o estimare. Creşterea vânzărilor, spre exemplu, depinde nu doar de valoarea cursului de negociere absolvit, dar şi de permeabilitatea participanţilor în a aplica cele învăţate, contextul de piaţă, regulile interne şi chiar de precizia ceasului deşteptător al directorului de vânzări.

N-aş vrea, concluzionând, sa aflu de confraţi din piaţă care vând „Cheltuieli investiţionale de training” sau „ROI-ul beneficiilor de formare”. Sub nici o formă nu doresc să descurajez includerea criteriilor de eficienţă ca argumente de vânzare a programelor de dezvoltare a competenţelor. Pledez însă pentru o abordare rezonabilă. Mai simplu spus, fără vrăjeli!

Indiscreţie

business, Eveniment, finante, fun

Am primit zilele trecute o scrisoare de la un prieten care îmi cere ajutorul. Sunt indiscret, aşa că v-o arăt şi vouă:

Dragă prietene,

Îndrăznesc să-ti solicit ajutorul într-o problemă delicată. Mă bazez pe experienţa, dar şi pe discreţia ta, pentru că, aşa cum bănuieşti, la mijloc este o femeie.

Am întâlnit-o pentru prima dată prin toamna lui 2008, în biroul bancherului meu care mă invitase să rediscutăm linia de credit pentru bloculeţul pe care mă apucasem să-l construiesc pe locul fostei case a bunicilor. Era, la acea vreme, o apariţie destul de ştearsă. Aproape nemachiată, cu colţurile gurii uşor ridicate într-un zâmbet fals, cu părul strâns simplu într-o coadă, într-un taior bej şi cu o mapă mare, asortată. S-a prezentat simplu: „doamna C” şi s-a aşezat cuminte pe scaunul din dreapta interlocutorului meu. Nu mi-a dat o carte de vizită, dar am presupus că „C” vine de la „Consultant” sau de la „Consilier” şi nu m-am alarmat. Însă atunci când respectabilul păstor al conturilor mele a început, stângaci, să îmi explice că situaţia creditului meu în franci elveţieni se albăstreşte pe zi ce trece şi că schimbări bruşte în piaţă îl determină să-mi taie finanţarea, am fost tare intrigat de poziţia nefirească a braţului doamnei, atât cât se vedea peste marginea mesei. Am introdus repede in ecuaţie unghiurile posibile pentru articulaţiile de la cot şi mână, lungimea aproximativă a antebraţului şi privirea languros-autoritară (paradoxal, nu?) şi mi-a rezultat drept unică soluţie negeneratoare de luxaţii piciorul lui. Mai precis, zona tricepsului femural. N-am înţeles atunci pe deplin legătura între tsunamica veste primită şi prezenţa doamnei C. Aveam s-o fac în curând, „the hard way”.

M-am pomenit cu dumneaei la mine la birou, peste doar câteva luni. Mai exact, am găsit-o acolo într-o dimineaţă. Vopsită blond, cu o tunsoare la modă, pe tocuri şi cu un decolteu provocator, înlocuise mapa bej cu o tabletă pe care digita şi o arăta din când în când colegilor mei ce se uitau la ea cu gurile căscate de parcă se pregăteau să muşte din mărul de pe tabletă. Mărul era deja muşcat, aşa că se mulţumeau cu plăcinte şi cu grafice. Se pare că se cunoştea deja cu toată lumea şi pentru fiecare avea un grafic sau o plăcintă potrivită: directorului de vânzări îi arata scăderi de cereri de ofertă, şefului de la logistica, creşteri de preţuri la benzină, celui de la relaţii cu clienţii mai multe sesizări şi reclamaţii iar lui Madam Haşer impozite suplimentare pe salarii.

Am înşfăcat-o repede de un cot şi am băgat-o la mine în birou. Am întrebat-o direct cine e şi ce vrea de la mine. Şi-a ridicat din nou colţurile gurii într-un zâmbet la fel de fals, dar mai provocator decât cel de-acum câteva luni. Mi-a spus că trebuie să mă prind singur şi c-o să ne mai revedem. A făcut stânga-mprejur pe tocuri şi m-a lăsat benoclându-mă la fesele-i parcă mai bombate.

Am dat treizeci de telefoane, am căutat pe internet, am ieşit din birou, am strigat ”Salary freeze!”, am dat din mâini ca disperatu’, i-am trimis pe toţi pe teren, după clienţi noi, după ce mai întâi le-am tăiat cotele de benzină şi de tramvai, s-au întors fără clienţi şi încruntaţi, cinci şi-au dat demisia la nervi si s-au întors după o lună pe două treimi din salariu, pe trei i-am dat afară la nervi şi i-am reangajat peste trei luni pe aceiaşi bani plus vrăjeli despre promovare, că nu mă puteam descurca fără ei, în fine, m-au lăsat nervii de tot şi m-am dus acasă.

Când am intrat în living am văzut negru în faţa ochilor. La propriu! Era ea, în costum de Cat Woman. Lucios, din latex negru, cu ţinte şi mărgele argintii. Şi cu ruj roşu pe colţurile gurii, desigur, ridicate. Fără tabletă, dar cu bici. A pleznit din el o creştere de TVA, a pus cd-ul cu Mike Oldfied (vezi poza), m-a imbrâncit pe covor şi m-a călărit toată noaptea. Şi noaptea următoare. Şi tot aşa, până astă toamnă, când a dispărut. Disperat, nedormit şi livid ca o stafie, am crezut că-i datorez eliberarea Piticului Atomic care se tot lăuda la televizor că i-a recomandat şeful lui o vrăjitoare din Buzău care face nişte vrăji şi ne scapă pe toţi de impetuoasa doamnă C.

Ieri însă, când m-am întors de la birou, am găsit un bileţel prins într-un dres ultrafin, înnodat cu fundiţă de clanţa uşii: „Ce mai faci? Mi-e dor de tine! C. Riza”

Aşa că, dragă prietene, te rog cu cerul şi pământul, învaţă-mă ceva, dă-mi o soluţie, un sfat, să pot să mă feresc de lighioană! Precum sticla de ulei şi kilu’ de zahăr pentru candidaţii la proximele alegeri, precum fondurile europene pentru afaceriştii scăpătaţi, în fine precum Obi Wan Kenobi pentru Leia Codana (că doar n-avea orgi împletite!), eşti singura mea speranţă!

Să nu exagerăm…Am acceptat însă provocarea şi voi veni în ajutorul prietenului meu cu sfaturi practice despre reducerea şi controlul costurilor la Timisoara Business Days, pe 28 Martie. Si, pentru că sunt indiscret, vă invit şi pe voi!

 

Sursa foto: coperta cd-ului meu, fotoşopată puţin