Dragos Popescu

Încă o zi frumoasă

altceva

Câţi dintre voi v-aţi petrecut ziua de muncă cocoţaţi pe un (mic) piedestal, înconjuraţi de 40 de femei, dispuse radial, în rânduri egal distanţate? Eu da. „Şi ce, te dai şmecher?” mă veţi întreba. Mă dau! Pentru că am devenit, asfel, deţinătorul unei experienţe unice. Cei numai 30 de centimetri peste nivelul solului îmi erau suficienţi ca sa surprind mii de nuanţe zumzăind continuu şi asincron într-o netemperată simfonie de culori.

Culori de păr de la blond-pai la negru-albăstrui, trecând prin şaten-roşcat, maro-verzui, sau cipilică albă cu floricele roşii (avusese otită), toate sub excrescenţa standard căşti-cablu-microfon.

Culori de ochi de la bleu-cenuşiu la negru-tăciune-de-nu-se-văd-pupilele, trecând prin verde-cu-picăţele-mov (pe bune!) şi prin căprui-de-căprioară, toţi urmărind atent, în perechi sincrone, încadrate pe alocuri de ramele ochelarilor, ecranul Compiuteraşului cel Viteaz de pe pupitru.

Culori de ten de la alb-lăptos la bronzat-măsliniu, trecând prin rozul-bebeluş şi ocrul-catifelat, toate întregind expresii faciale vii şi preocupate.

Culori de unghii de la rozaliu-natural la mov-electroşoc, trecând prin roşul-clasic şi prin ciclamenul-la-modă-pe-vremea-aia, toate decorând mâini îngrijite ce tastează energic în CRM.

Colorit de voci de la baritonal-tabagic la acut-ultrasonic, trecând prin cald-radiofonic şi zglobiu-melodios, toate explicând celor de la telefon, cu un calm autoimpus şi îndelung exersat, de ce nu se poate marea cu sarea sau luna de pe cer.

Culori de buze de la nude-semitransparent la maro-conturat trecând prin incertul-sidefat şi prin roşul-burgund, toate dansând graţios în jurul cuvintelor „Client” şi „Mulţumesc”

Culori de bluze de la alb-imaculat la negru-maximaculat, trecând prin ce-culori-vreţi-voi-brăzdate-de-mărgele şi prin ce-culori-vreţi-voi-secţionate-de-decolteu, toate pastelându-mi orizontul deja ternuit de mobilierul-stas din call-center.

Culori de pantofi de la….eeee, exagerez; nu se vedea nimic pe sub pupitre!

Se vedea, în schimb, printre pupitre. Pe culoare.

Culoare de acces spre uniformele şi radial dispusele posturi de lucru, culoare pe care cele 40 de colege ale mele păşeau zilnic pentru a-şi ocupa locul şi a-şi exercita cu calm şi răbdare, pentru 8 ore standard si, deseori, alte 2-3 suplimentare, profesia de îmblânzitor de clienţi.

Culoare de ascensiune profesională pe care cele 40 de colege ale mele nu se sfiau să urce cu tenacitate atunci când li se ivea oportunitatea. La un moment dat mi s-a cerut să-mi aleg dintre ele o timlideriţă. Am vrut să fac o rimă cu „răzmeriţă”, dar n-a ieşit. Ar fi ieşit însă o răzmeriţă în toată regula dacă n-aş fi avut inspiraţia să mă blindez cu proceduri transparente, indicatori de performanţă şi criterii de selecţie obiective, singurele de natură să mă protejeze de insinuarea că aş avea o preferinţă pentru una dintre culorile de mai sus.

Culoare de ieşire pe care, la sfârşitul zilei, cele 40 de colege ale mele păşeau, la fel de elegant ca dimineaţă, doar unpicuţ mai moale, pentru a redeveni soţii, iubite, mame. Uneori schimbau astfel rolul de paratrăznet pentru supărările clienţilor de la serviciu cu cel de paratrăznet pentru supărările clienţilor de acasă. Alteori, în fericite cazuri, cu cel de trăznet pe ringul de dans la câte o petrecere. Până a doua zi când, fără măcar să bănuiască, veneau să-mi pasteleze din nou orizontul şi să-mi ofere încă o zi frumoasă!

 

Am promis săptămâna trecută că scriu despre două. Mi s-a părut prea puţin. Ştiu, nici 40 nu-i un eşantion reprezentativ pentru cele 4 mii milioane (aş vrea eu!) de femei unice şi speciale pe care le-am cunoscut sau le voi cunoaşte. Tuturor, La mulţi ani!

 

 

O zi frumoasă

altceva

Egalitate nu înseamnă identitate. De fapt matematicienii, mai ordonaţi decât noi toţi, au simţit nevoia să le simbolizeze diferit, adăugând o a treia liniuţă: = ≠ ≡ (habar n-aveam ca Bill Gates &co s-au gândit să includă cele 3 liniuţe în setul de caractere ASCII, scutindu-mă pe mine să vi le povestesc). Nu sunt, de aceea, în antiteză cu mişcarea feministă atunci când cred cu tărie că Dumnezeul meu, al lui Muhammad Ali, al lui Tom Cruise sau al lui Ion Iliescu au avut altceva în minte atunci când ne-au creat/evoluat (ca să împac pe toată lumea) bărbat şi femeie (în ordine alfabetică), decât că vom ajunge cândva să concurăm cu şanse egale pentru postul de macaragiu sau pentru cel de secretară.

Munca nu exclude plăcerea. Am avut, cred că v-am mai spus-o, acum câţiva ani o şedinţă cu mine însumi la care s-a votat în unanimitate ca de la data redactării procesului verbal să-mi câştig banii de care am nevoie făcând exclusiv ceea ce-mi place. Sună arogant şi nu mi-a ieşit în totalitate, dar m-a îndreptat, cu siguranţă, în direcţia cea bună.

Pot să mă laud, deci, că sunt un privilegiat al sorţii. Pentru că interlocutorii mei de business sunt, în mare majoritate, femei.

Am să încep cu Secre Tara. Sau Secre Maria, sau Secre Lavinia, după gustul părinţilor. Secre, spun gurile rele, vine de la „Se crede şefă” Ei, n-ai să crezi, de multe ori chiar este, sau dacă nu, cu siguranţă va deveni. Ambiţia şi tenacitatea o recomandă. Sunt calităţile care au determinat-o să-şi înceapă cariera cu acest post, deşi are studii superioare. Deşi părinţii i-au reproşat: ”Te-am ţinut în facultate ca să faci cafele?” Deşi Mimi de la doi, cu doar un an mai mare, tot ca Secre a-nceput, la un arab, şi-acum e toată ziua pe la Mall. Tara şi-a văzut de drum. Ştie ea ce ştie! De fapt, tocmai în asta constă jobul ei, să ştie. Cine, cum, când, unde, cât şi de ce. Mai mereu tânără la suflet, e conectată permanent la iţele şi rotiţele din firmă. Eficientă şi zâmbitoare. Expertă în multitasking. Colegii îi spun „Cerberiţa” iar şefu-i spune „Bravo!”

Îmi răspunde la telefon cu o voce amabilă dar fermă. Mă ascultă fără să mă-ntrerupă şi-mi explică că nu se poate. Mă sileşte să scotocesc prin lada cu „Phone Skills”, să desprăfuiesc repede două-trei trucuri mieroase şi să i le servesc pe nemestecate. N-a mers! Reuşesc totuşi să-i smulg promisiunea că va reveni când va avea noutăţi. Închid şi dau repede fuga la bunul meu vecin, Iţă Pein Indieas, şi-l întreb dacă-i e rudă. „Nu, n-o cunosc” zice Iţă. Mă liniştesc şi aştept. Peste trei zile, mă sună. Îmi zice că da. Mă-mbrac frumos, cu ţinuta de business numărul 3 – primăvară timpurie culori deschise, şi mă prezint la ei la sediu. Mă primeşte numai zâmbet. Pe mine zâmbetele executate corect mă cam intimidează. Ştiu, e problema mea. Mi-o ignoră şi mă invită politicos să aştept. Mă deztimidez. Fix patru minute. Apoi îmi face semn să intru. Intru.

Am să continui cu Madam Haşer. „Madam” nu-nseamnă musai şolduri generoase, e doar un nume generic semi-consacrat. La fel cum semi-consacrată e şi poziţia ei în şedinţele de board la stânga Tatălui (la dreapta fiind, de regulă, Directorul Financiar). Poziţie de autoritate, câştigată în ani de KPI excedaţi şi de alpinism strategic pe scara corporatistă.

Îmi întinde mâna şi mă primeşte, la rându-i, numai zâmbet. Să fie moaca mea de vină? Oricum, mă intimidez din nou. Ciclul intimidat-deztimidat, ca şi ciclul indoit-dezdoit, repetate, se cheamă tehnic „oboseală”. Şi generează căldură. Îmi frig palmele. Întind una în mod reflex, rugându-mă fierbinte să mă lovească o mini-glaciaţiune în următoarea fracţiune de secundă. Nu mă loveşte. Mă loveşte plăcut dar neaşteptat o voce prietenoasă, în care se simte exerciţiul diplomatic al scosului castanelor din foc. Mă invită să mă aşez. Mă măsoară dintr-o privire. Îi dă mai puţin cu doi centimetri, că m-am aplecat să-mi las geanta. Nemulţumită, mă cântăreşte din a doua (privire, de!). Îi dă la fix, cu tot cu cele două kile pe care le-am pus peste iarnă.

Trecem uşor peste amabilităţi şi mă-ntreabă ce-am de vânzare. M-apuc şi-mi spun povestea. O cos cu aţă roşie de referinţe, că dac-aş pune albă ca făina de gogoşi mi-ar vedea-o imediat. Pragmatic şi exact, mă plimbă prin nevoile şi preocupările organizaţiei. Mă fac că le-nţeleg cu exactitate. Se face că nu se prinde şi-mi cere o propunere concretă. Promit c-o voi trimite. Promite că ne vom revedea. Zâmbeşte. E prea târziu ca să mă mai intimidez. Zic „Pa!” Închei o zi frumoasă.

Staţi, staţi, n-am terminat. Doamne şi domnişoare, v-am întâlnit sau vă voi întâlni în cel puţin alte două ipostaze. Voi încerca să le evoc joia viitoare, de ziua voastra. Până atunci, vă mulţumesc pentru că existaţi!

Sursa foto: http://mugur-ionescu.ro

Cornel şi Compresorul

business, cultura organizationala

Am descoperit obiectul din fotografie prăfuit şi răsturnat pe un raft al unui anticar aflat în lichidare din centrul vechi. N-a ştiut să-mi spună ce e şi la ce foloseşte. Am însă încă din adolescenţă o atracţie pentru mecanismul bielă-manivelă şi pentru obiectele tehnice atent meşteşugărite, aşa că l-am întrebat de preţ, m-am tocmit şi l-am cumpărat. L-am dus acasă, l-am demontat şi studiat atent şi mi-am dat seama care i-a fost iniţial menirea: compresor de aer pentru acvariu. N-am acvariu, aşa că l-am curăţat, restaurat şi re-menit ca obiect decorativ, tronând frumos pe policioară.

Lucram cu ceva timp în urmă la un proiect de consultanţă pentru o mare şi prosperă companie antreprenorială. Unul dintre lucrurile care scârţâiau şi pe care fusesem chemat să-ncerc a le repara era activitatea într-un departament al firmei, mare consumator de resurse. M-am învârtit mult pe acolo, am întrebat, am măsurat, am calculat, am mirosit, apoi mi-am suflecat mânecile şi mi-am scris concluziile. M-am dus a doua zi să le prezint patronului-director general. „El este una din probleme!” executiv-sumarizez cele n pagini îndosariate. „El, şeful de departament. Trebuie şcolit sau înlocuit”. „Mda, banuiam şi eu că el e de vina. Da’i prea bătrân să se mai schimbe şi nici nu pot să-l dau afară, c-a fost cu mine de la început şi mi-e şi rudă pe departe” „Soluţia, atunci, e una singură: scoate-l la pensie. Nu formal, ştiu că n-are vârsta. Trage-l pe linie moartă. Inventează-i o titulatură ca să nu-i răneşti orgoliul, dă-i să plimbe nişte hârtii pe salariul pe care-l are în prezent, iar în locul lui angajază sau promovează pe cineva competent. Îţi poţi permite?” „Cred că-i soluţia cea mai potrivită, dacă pun în balanţă interesele firmei şi confortul meu psihic” primesc rapid răspuns pragmatic.

Zilele trecute, în timp ce îmi executam programul de înviorare dând târcoale maşinii, înarmat cu Lopăţica Mică de Infanterie, varianta de plastic de la Metro, am fost abordat de un ins cu fes bleumarin, ca al meu. Obosit de atâta înviorare şi convins că posed asupra mea câteva hârtii magice de 5 şi 10 lei, speram să fie un căldărar-ciorditor reprofilat temporar în lopătar-deszăpezitor care-şi oferă serviciile. Nu era. N-apuc să-mi grimasez dezamăgirea că omul mi se recomandă într-o triplă calitate: locuitor prin preajmă, cititor de joi seara la mine pe blog şi coleg cu Alex. Nu, nu ăla de la Vodafone, ci ăla de la firma cu două săli de conferinţă, una mare, una mică şi fără markere.

Îl întreb de ce nu era la birou atunci când le-am făcut vizita de documentare pentru articol, îmi spune că era cu un transport de marfă la client, la care tocmai greşise Vasile actele de expediţie, apoi, netam-nesam-neram-neqam (aţi prins algoritmul, nu?) îmi spune că n-am dreptate. „N-am dreptate că ce?” „N-ai dreptate că nu-s buni!” îmi răspunde. „Cine să nu fie buni?” mă fac că nu mă prind. „Alex şi Vasile” îmi confirmă el intuiţia. „Eu n-am zis că nu-s buni de nimic, doar că nu-s foarte potriviţi cu nevoile organizaţiei” îmi exersez diplomaţia, sprijinit în coada lopeţii. „Păi tocmai asta e, n-or fi ei foarte eficienţi, nu s-or pricepe foarte bine, n-or da cum trebuie la şefu’n P&L, da’ pentru nevoile organizaţiei, cum zici tu, sunt foarte potriviţi.” „Cum aşa?” îl întreb incitat. „Păi, amândoi sunt colegi buni, te-ajută la nevoie, Vasile se pricepe la fotbal iar Alex ştie multe bancuri” răspunde omul meu, pe nume Cornel (sanchi, i-am dat nume tocmai acum, la sfârşit). „Ia zi, Cornele, câte ore pe lună eşti dispus să munceşti gratis, doar ca să vorbesti cu Vasile despre fotbal şi să te distrezi la bancurile lui Alex?” Sigur, Cornel nu s-a lăsat dat pe spate de întrebarea mea şi-a bâiguit ceva despre neplata orelor suplimentare. Apoi mi-a spus că înţelege ce vreau să spun şi s-a oferit să m-ajute să-mi deszăpezesc maşina. Am refuzat politicos şi am rămas prieteni.

Ne putem cumpăra compresoare sau putem angaja Alecşi, Vasili sau loiale neamuri pe departe atunci când avem nevoie să ne oxigenăm acvariul sau organizaţia. Păstrarea lor pe policioară atunci când funcţia lor originală e înlocuită de una decorativă, iar aportul pe care şi-l aduc este mai degrabă unul de confort psihic, trebuie asumată ca atare. Împreună, desigur, cu costurile aferente. Pe care, dacă nu le calculăm corect sau nu ni le putem permite, riscăm să ne trezim cu o echipă gri, plină de praf, care nu ştim la ce mai foloseşte.

La dublu

cv, recrutare

L-am intervievat pe Costel Alimoş (soţul Tanţei Alibaba, din serialul cu acelaşi nume ce va rula în curând pe HrTv) acum vreo opt ani, pentru un post de reprezentant de vânzări la un dealer auto pe atunci în plină expansiune. După câteva întrebări de rutină (aiurea, eu nici pe vremea-ceea nu puneam de-astea) la care mi-a răspuns ezitant, i-o bag pe-aia socotită: „Cu ce vânt pe la noi?” „Păi, pentru servici” răspunde Costel (desigur, nu-l chema aşa). „Ce servici?” îl întreb curios. „Păi, ce puteţi să-mi oferiţi” îmi zice el conciliant. Nu mă-nduplec să trag din pipa păcii şi-l întreb provocator: „Păi n-avem decât un post de şofer, îl acceptaţi?” „Da!” vine răspunsul voluntar, punându-mă în ingrata situaţie să-i explic că l-am păcălit şi să-l trimit politicos acasă.

Înţeleg! Şi eu am fost de multe ori în căutare de job, şi chiar dacă n-aş fi fost, posed minimul de neuroni activi care să-mi permită această minimă revelaţie: Nimeni nu vrea un job anume. Presaţi de nevoi, aspiraţii, pasiuni sau chiar de nebunie (într-una din cele patru categorii intră şi soţul / soţia, decide tu în care), cu toţii ne căutăm, din când în când, de muncă. Într-un cartier, oraş, ţară sau continent. Într-un domeniu definit mai riguros sau într-o plajă de domenii. Cu un salariu ce poate varia între x mic şi X mare. Atunci când ne e foame, facem compromisuri. Cartierul, oraşul sau ţara nu mai sunt bătute-n cuie. Dacă nu ne-ar trage înapoi banii de drum, nici continentul n-ar mai fi. Apoi, X mare se înmoaie şi alunecă uşor către x mic. Iar plaja de domenii se extinde până ajungem să acceptăm aproape orice. Cât timp o facem în mod deliberat şi ne asumăm compromisurile, nu-i nicio problemă.
Problemele apar atunci când ignorăm, cu sau fără voie, faptul că lucrurile se văd foarte diferit de cealaltă parte. Niciun angajator nu vrea să te-angajeze doar pentru că ţi-e foame. În naivitatea lui, speră ca tu să-ţi doreşti cu adevărat acel job pe care el ţi-l poate oferi. Ok, nimeni cu-i chiar atât de naiv să nu-şi închipuie că tu mai cauţi şi în altă parte. Dar fii măcar politicos şi nu i-o spune verde-n faţă. Lasă-i orgoliul nezgâriat, măcar pe partea dinspre camera de luat vederi.
Pe de altă parte, dincolo de orgoliu, de partea angajatorului există şi un argument foarte puternic şi foarte obiectiv: şansele ca un candidat să fie la fel de potrivit pentru toate joburile pentru care aplică sunt mici. Aşa că va prefera să nu-şi asume riscuri.

M-am apucat să scriu despre asta stimulat de o notificare pe care am primit-o pe e-mail zilele trecute şi despre care aproape uitasem că există. Acum câţiva ani buni, atunci când am implementat pe serverul firmei un progrămel de sortare automată a aplicaţiilor primite, l-am setat să gestioneze singur „candidaţii în serie”. Adică pe cei care trimit în neştire cv-uri, doar-doar s-o lipi ceva. Concret, pe adresele de e-mail de la care primim, în interval de 24 de ore, două (sau mai multe) aplicaţii pentru posturi diferite, progrămelul nostru (nici n-are nume!) trimite o notificare, pe care mi-o transmite şi mie în copie:
Draga Candidatule,
TE-AM PRINS ca aplici simultan pentru mai multe pozitii. Statistic, nu te potrivesti pentru niciuna. Ca sa scutesc efortul stapanilor mei, ti-am sters automat toate aplicatiile. Nu te deranja sa-mi raspunzi, sunt doar un software destept si nemilos!

Avem deci, mi-am reamintit, soluţii pentru candidaturi duble. Peste numai o zi mi-am dat însă seama că suntem total neprotejaţi contra unei situaţii oarecum inverse – candidatura „la dublu”. Cum adică? Uite-aşa: Doi oameni, soţ şi soţie, candidează pentru acelaşi post. Şi, pentru că nu-i nimic în neregulă cu asta, nu-şi mai bat capul să trimită mesaje separate. Trimit unul, la comun. Cu o scrisoare de intenţie scrisă la persoana I singular. Semnată, însă, de amândoi. Si cu ambele cv-uri ataşate. Plus o scrisoare de recomandare pentru amândoi, pe numele propriei firmei care le poartă, fireşte, iniţialele! Ştiu, e greu de crezut. Dar dacă veţi accepta aportul copios al Photoshop-ului pentru a le proteja identitatea, dovada e în poza de mai sus.

Candidaturile duble pot fi trimise din neglijenţă sau din ignoranţă. Pentru cea „La dublu” am încercat iniţial să găsesc ca scuză comoditatea. Mă tem însă că de fapt e doar prostie…

 

Tasul, Basul şi Nasul

business, sales

Mai întâi despre tas. Tasul este vasul ăla de aluminiu, în formă de trunchi de con răsturnat, în care vânzătorii din piaţă îţi pun cartofii ca să-i cântărească. Cartofi vroiam şi eu. 2 kilograme. De-aia mă oprisem la piaţă. Lansez comanda, iar vânzătorul se execută. Alege cartofii (mai mărişori, că mă văzuse îmbrăcat la costum), îi pune în tas, tasul pe cântar, mai pune unu’ mic, să se echilibreze talerele, aşteaptă 5 nanosecunde apoi ridică tasul şi-l trece peste tejghea, înclinat la 30 de grade, ca să-i deşerte conţinutul la mine în sacoşă. N-am sacoşă, aşa că nu schiţez nici un gest. Nici el, vreme de 6 secunde şi 20 de sutimi. Menţinând fix unghiul de 30 de grade, mă întreabă într-un târziu: „N-aveţi sacoşă?” „N-am!” îi replic. „Păi cum veniţi la piaţă fără sacoşă?” „Îmi cer iertare,” răspund deja iritat, „am crezut că-i suficient să-mi aduc portofelul; mă gândeam că-mi dai dumneata sacoşă”. „Eu? Eu nu vând sacoşe! Eu sunt producător!” se-nţănţoşează el la mine. Îl las aşa înţănţoşat, cu tasul înclinat la 30 de grade (cred că-ntre timp se făcuseră vreo 32, că-i obosiseră mâinile) şi-mi rerutez achiziţia către taraba vecină. Tot cartofi. Tot mari şi frumoşi. Tot 2 kilograme. Tot atâţia bani. Cu tot cu sacoşă. Ce să-i faci? Nu era producător, era vânzător!

Mai departe despre bas. Basul este unul din motivele pentru care poţi fi tentat să intri în polemică cu un vânzător de la magazinul de difuzoare. Am intrat şi eu. Mai întâi în magazin. Frumos amenajat, cu sigle de branduri tari pe pereţi. Voiam două difuzoare. Pe probate. „Nu se poate!” „De ce?” „Păi, e mai complicat. Trebuie despachetat. Apoi instalat. Da’ merge garantat!” „De mers o merge, da vreau s-aud cum suna basul” îmi manifest politicos doleanţa. „Vi le probez doar dacă sunteţi sigur că le vreţi, altfel nu le scot din cutie” „Regret, nu vă pot garanta decât că sunt interesat” răspund cu onestitate. „Ntţ” primesc negaţia triftongă. „Înseamnă că nu vreţi să vindeţi. Poate de-aia e şi magazinul gol” concluzionez, dezamăgit. „Nu mai are lumea bani, domne, de-aia nu se vinde! Io nu sunt vânzător, sunt importator!” se-nţănţoşează el la mine. Îl las aşa înţănţoşat, cu basul neverificat şi-mi rerutez achiziţia către magazinul de peste drum. Tot difuzoare. Tot de başi. Tot nechinezeşti. Tot pe-acolo, la bani. Cu tot cu proba. Ce să-i faci? Nu era importator, era vânzător!

În sfârşit, despre nas. Nasul este acea remarcabilă proeminenţă a feţei (nu ştiu la alţii, la mine sigur!) care te face să ţii în permanenţă gura căscată atunci când se înfundă. Ca să nu-mi intre musca (era vară) am intrat în prima farmacie întâlnită în drum cu gândul să cer ajutorul chimiei de sinteză. 8 persoane în încăpere, cu tot cu mine. 4 de o parte, 4 de alta a tejghelei, la o singură casă. Celelalte 2, închise. Eu şi ceilalţi 3 aşteptam frumos încolonaţi. Ea şi celelalte 3 se conversau, descolonate, dincolo de pupitru, pe marginea unei reţete compensate. Aştept răbdător cam tot atâta timp cât v-a luat să citiţi cel mai lung articol al meu (linkul e la nimereală), apoi îndrăznesc o sugestie: „Credeţi că s-ar putea deschide încă o casă? Nu vreau decât ceva pentru desfundat nasul” „Aveţi răbdare, domnule, ce vă grăbiţi aşa!” primesc replica consonantă cu privirea acră de sub ochelarii cu rame Louis Vuitton, Blanc, Pasteur, Bleriot sau Chenz (cred că Chenz, după patină). Fără să vreau, cuplez Modul Educaţional şi-i răspund: „Nu cred că asta e atitudinea corectă a unui vânzător în faţa clientului” „Vă rog frumos, eu nu sunt vânzător, sunt farmacist!” se-nţănţoşează ea la mine. O las aşa înţănţoşată, cu reţeta necompensată şi-mi rerutez achiziţia către farmacia de alături. Tot pentru nas. Tot 4 clienţi. Dar 2 case. Sub un minut. Ce să-i faci? Nu erau farmacişti, erau vânzători!

Surprinzător, nici producătorul, nici importatorul şi nici farmacistorul (ca să rimeze) nu făceau parte din generaţia „omului nou” de dinainte de ’89. Erau toţi trei oameni destul de tineri, crescuţi şi uceniciţi însă, sunt convins, la umbra unor vajnici constructori ai Societăţii Socialiste Multilateral Dezvoltate. Mă tem că, din această cauză, nu vor reuşi să facă corelaţia dintre atitudinea lor şi eşecul tranzacţiei. Sau dacă o vor face, nu-i va interesa. Probabil chiar termenul de „tranzacţie” îi va oripila. La fel cum îi oripilează cel de vânzător…

Candidatul Potrivit

business, recrutare

M-am săturat ca de mere acre, bătute şi viermănoase de sintagma „Profilul Candidatului Ideal”. Care candidat ideal va fi, desigur, convertit în angajatul ideal. Care angajat ideal să ducă, fireşte, firma pe noi culmi de turnover şi profitabilitate prin efortul său, conjugat cu al colegilor la fel de ideali ca el.

Mişcă-ti puţin fundul din biroul ăla cu jaluzele şi ieşi în open space. Sau ridică-ţi puţin capul din cubical-ul ăla verde, albastru sau mov (alte nuanţe n-am văzut) şi uită-te în jur. Îl vezi? Pe el, pe angajatul ideal, fost candidat ideal. Nu-l vezi! Stă ciucit cu nasu’n monitor? Ia uită-te mai bine, acolo, în partea dreaptă! Îl vezi? Nu-l vezi! Îl vezi pe Alex. Nu, nu ăla de la Vodafone, deşi a lucrat, la rândul lui, pe vremuri, în telecomunicaţii. De-aia l-ai şi angajat, că avea cv impresionant, numai joburi sonore în multinaţionale. E de doi ani în companie, şi se simte! Treaba se face mult mai temeinic şi mai organizat. S-a triplat numărul de şedinţe – zilnice, săptămânale, lunare, intermediare, de bilanţ, de prezentare, de „briefing”, de „debriefing”, de „kick off”, de „wrap up”, speciale, ocazionale, formale, informale – şi s-a cvintuplat, corespunzător, şi durata medie pe şedinţă. Normal, subiectele trebuiesc dezbătute în cele mai mici detalii, iar dacă cineva (oricine, chiar şi tu, şeful lui) încearcă să accelereze vreun pic discuţiile, Alex intervine scărpinându-şi doct barba stufoasă cu o mică, ultimă remarcă / întrebare / observaţie ce nu suportă amânare. De regulă e vorba de câte un amănunt esenţial, precum mufa de la alimentatorul de rezervă de la laptop sau lipsa de markere verzi şi albastre din cealaltă sală de şedinţe, aşa că lucrurile trebuiesc lămurite pe loc, fără echivoc, să răsară busuioc!

Tot de la venirea lui Alex a crescut semnificativ şi media de documente generate pe cap de angajat. În acelaşi spirit de temeinicie, dacă-i ceri un raport, un studiu sau un memo până mâine dimineaţă îţi livrează şase. Până mâine seară. Intitulate astfel: Raport; Raport Revizuit; Raport Revizuit Varianta 2; Raport Revizuit Varianta 2 bis (mici corecturi); Raport – Varianta Finală; Notă privind Raport – Varianta Finală. Toate furnizate împreună cu comentarii verbale minuţioase, oricum prea târziu pentru a mai putea servi la luarea unei decizii.

Mai bine lasă-l în pace pe Alex, că-i preocupat cu un nou tip de raport – Varianta Prefinală. Uită-te mai atent, poate-l găseşti pe El, pe angajatul ideal. E în concediu? Vezi-ţi de treabă! Ce, vrei să se dărâme firma fără el? Ia vezi acolo, ăla care se strecoară pe lângă perete. Nu-i el? Da’ cine e? E Vasile. Băiat bun. Figură cumsecade. Parcă i-ar scrie „Trust Me!” pe frunte şi pe reverul sacoului în carouri. De-aia l-ai şi angajat, printre primii, acum cinci ani. La scurt timp, tu şi colegii tăi l-aţi poreclit „seamless” pentru că niciodată nu-i simţi prezenţa. Îţi dai totuşi seama că a trecut pe acolo când descoperi greşelile pe care le lasă-n urmă. Greşeli pe care tot tu şi colegii tăi trebuie să le remediaţi, cu preţul multor ore suplimentare neplătite. Şi a multor nervi. Odată aţi încercat să vi-i descărcaţi desenând pe tabla din sala de şedinţe un grafic pe care l-aţi numit „Vasilmetru”. Alex s-a ocupat de markere şi de gradarea unităţilor de măsură, dar aţi abandonat repede ideea, că aţi fi ieşit repede prin tavan. Şi ce rost avea să pui la suflet? Doar omu’ era bun de pus la rană. Ţii minte când te ajuta să conduci pe serpentine şi să vorbeşti la mobil fără handsfree, schimbându-ţi vitezele de pe scaunul din dreapta, sincron cu stângul tău de pe ambreiaj? Ai crezut că vrea să ţi se bage pe sub piele, da’ nu voia decât să te ajute. Ce folos că erau alte serpentine, fiindcă citise greşit harta.

Lasă-l şi pe Vasile-n pace şi intră-napoi în birou. Ce, te scarpini la ceafă? Păi ce, te-am pus eu să cauţi „Candidatul Ideal”? Aveai nevoie de un om care să-ţi sape un şanţ de la A la B. L-ai vrut musai pe ăla cu cel mai bun cv? Te-ai pricopsit cu unu’ care-ţi ară toată curtea! L-ai căutat pe cel mai de încredere? L-ai găsit, şi-ţi face un parapet de la C la D.

Ştiu, e greu să mai dai acum înapoi. Aţi apucat să faceţi revelioane împreună, iar copiii merg la aceeaşi şcoală. Ţi-ar bate obrazul dacă le-ai face neplăceri. Şi, pân’ la urmă, ceva-ceva tot or face şi ei, nu? Măcar ai grija, data viitoare renunţă la Candidatul Ideal. Caută doar Candidatul Potrivit!

Sursa foto: http://healthcarespec.com/

No Sale!

business, finante, sales

Mi-am reamenajat apartamentul, ca tot fraieru’, in plin vârf de bulă imobiliară, acum câţiva ani. Drept pentru care am servit din plin, pe lângă preţurile piperate, şi alergatul şi datul cu tunul după meşteri mari sau mici, prestatori de felurite servicii. La recomandarea lui nea Marcu, instalatorul, am dat cu greu de o echipa de electricieni care s-au lăsat într-un final înduplecaţi să-şi care până la etajul 6 (cu liftul, fireşte!) blocnotesul A6 şi pixul cu creion de tensiune încorporat, pentru a face un „survey” premergător unei cotaţii de preţ. S-au uitat la pereţii răzuiţi vreme de 1 minut, unul la altul vreme de 2 minute, au numărat apoi pe planurile puse invers prizele din 4 în 4 – asta le-a luat tot vreo 2 minute – şi au plecat promiţându-mi că mă sună mai pe seară să-mi comunice oferta.

M-au sunat, ce-i drept într-o altă seară, în timp ce eram la volan într-un voiaj de plăcere, m-au întrebat dacă mai sunt interesat, le-am spus că da şi mi-au transmis un preţ de era să provoc un accident în lanţ pe DN1. Am respirat adânc, am dat handsfree-ul mai tare, i-am rugat sa reconfirme suma, pe litere, apoi le-am explicat că este vorba doar de instalaţia electrică până la tabloul de deasupra uşii de la intrare, nu până la Porţile de Fier II. Cu o empatie mai mare decât gravitaţia într-o gaură neagră, vine replica: „Da, să ştiţi că şi mie mi s-a părut exagerat!” Rostită de aceeaşi persoană care, cu un minut în urmă, încercase să mă ţepuiască nonşalant. „Dacă, vreţi, vă recomand un coleg care vă ia doar o treime din preţ” adaugă. Îi mulţumesc pentru solicitudine, închid telefonul pentru tot restul călătoriei şi-mi văd de drum.

Ştiu, din păcate, că există falşi „guru” într-ale negocierii care propovăduiesc cu o insistenţă demnă de-o cauză mai bună supralicitarea „la plezneală”. Iar dacă-i contrazici, îţi vor răspunde candid că nu-i nicio greşală să ceri un preţ mai mare: „Doar nu-i bagi mâna-n buzunar! Vinovat e cel care dă, nu cel care cere!” Şi, dacă a plăti constituie o vină, au dreptate. Dar nu considerentele de ordin etic şi moral vreau sa le aduc acum în discuţie, deşi merită neîndoielnic atenţie. Îmi voi limita pledoaria la câteva argumente de filosofie economică.

Să începem cu definiţia preţului. Orice economist începător îţi va spune că Preţul egal Costul plus Marja. Aritmetic, are dreptate. Dar filosofia de business – dacă nu sună prea pretenţios – e mai nuanţată. De-aceea sunt foarte supărat când oameni de vânzări sau manageri cu experienţă îmi dau răspunsul ăsta. Pentru că ei ar trebui să ştie că în această ecuaţie preţul este o dată de intrare ce ţine de factorii de Piaţă, şi nu un rezultat al adunării costurilor – calculate şi, de dorit, controlate – cu o marjă planificată în mod autist. Aştept, de aceea, de la un om de business, o simplă permutare ce reflectă o bună înţelegere a acestui principiu fundamental: Marja egal Preţul minus Costul! Altfel spus, marja e cea care rezultă din modelul tau de business, nu preţul. Dacă e satisfăcătoare, dă-i înainte; dacă nu, vezi cum poţi rezolva problema! Că doar ştim de la şcoală: „Scopul existenţial al oricărei afaceri este acela de a genera profit” Adică marjă.

Să continuăm tot cu definiţia preţului. De data asta, una care-mi place. Atât de mult, încât o recomand oricui vrea să m-asculte: „Preţul este suma de bani pe care cumpărătorul consideră justificat s-o plătească pentru beneficiul adus de un produs sau serviciu” Aşa cum anticipam mai sus, nicio referire la cost! Pe Măria Sa Cumpărătorul nu-l interesează cât de eficient reuşeşti tu să furnizezi produsul sau serviciul în cauză şi nici câţi bani duci acasă din preţul încasat. El pune-ntotdeauna în balanţă acest preţ cu beneficiile pe care le va avea în urma achiziţiei. Achiziţie pe care, dacă va considera justificat, o va face.

Ei, abia acest „justificat” le dă la temelie amatorilor de ţepe. Pentru că argumentele diferă de la un cumpărător la altul, fiind de regulă o combinaţie între „merită” şi „vreau” Şi la fel cum pentru a deschide un seif trebuie să cunoşti combinaţia, pentru a avea succes ca ofertant trebuie să evaluezi cât mai exact setul de argumente folosite de cumpărător pentru a-şi justifica decizia. În lipsa acestei evaluări prealabile, aruncarea „la plezneală” a unui preţ umflat nu-i decât „a shot in the dark”.

Iar faptul că încerci după aceea să dregi busuiocul recunoscând că ai exagerat nu te ajută câtuşi de puţin să recuperezi capitalul de încredere pierdut. No sale!

Sursa foto: wikipedia.org

Revolutie sau sex?

Eveniment

De luni nu mai fac sex decât cu televizorul deschis pe TVR. Si mi se trage de acum 21 de ani. Am sa va povestesc mai jos:

Anul revolutionar 1990 m-a prins in timpul facultatii. Am servit, deci, câte o felie copioasa din toate formele de manifestare ale protestului public si am parcurs, in cateva luni, de trei-patru ori dus-intors tot spectrul starilor sufletesti asociate: speranta – entuziasm – exuberanta – pasiune – hotarare – deziluzie – deznadejde – resemnare. Am cântat si am strigat prin Piata si pe bulevarde, in timp ce colegii si prietenii mei cu scaun la cap se apucasera deja de afaceri cu piese de calculator sau pânze de bomfaier. Fara sa pot spune ca m-am saturat sau plictisit, am revenit, incet-incet, la cele uzuale: scoala si distractie. In ordine inversa.

Intr-o zi de marti de la inceputul verii mi s-a ivit rarisima ocazie de a-mi face de cap cu o blonda studenta la chimie, dupa care tânjeam de vreo trei luni si sapte chefuri. Antamasem intalnirea cu doua zile in urma, fructificându-mi asul si popa de atu – in caminul meu, spre deosebire de al ei, nu se oprise apa calda peste vara; in plus, pe acoperisul cladirii proaspat revendicate de la fosta academie „Stefan Gheorghiu” se putea face plaja ferit de binocluri indiscrete. „Vino la mine sa facem plaja, si dupa aia poti sa te speli si pe cap!” am aruncat eu dubla tentatie, inundând locul gol lasat de proaspata plecare a prietenului ei acasa, in sesiune. „Bine, vin marti la pranz” raspunde ea pe sub ochelarii de soare, facându-ma sa ma incordez de emotie.

Dupa o noapte de jucat pe calculator (sesiune, na!) si cateva ore de somn, m-apuc de curatenie temeinica in camera mea de la etajul 3. La doispe jumatate, cioc-cioc la usa. Ea. Fiindca n-apucasem sa schimb astrenutul (wishful planning!), o trimit singura pe bloc, sa faca plaja. Se duce, se intoarce unpic mai rosie decat mai devreme si se baga la dus. Anticipând un moment de glorie, trag draperiile pentru atmosfera, deschid televizorul meu alb-negru si, dintre singurul post ce emitea la ora aia, aleg TVR1. Videoclipuri. Numai bine! Iese de la dus, se sterge, se baga dezinvolt in pat si se usuca minutios la par cu fönul meu redegist. Astept cu falsa relaxare, ii iau fönul, ma bag in pat mult mai involt decât ea si <…aici e paragraful cenzurat care descrie cu lux de amanunte ce s-a intâmplat in urmatoarele 20 de minute…>

In toiul actiunii, percepem o brusca si semnificativa schimbare in coloana sonora pusa cu amabilitate la dispozitie de TVR1. Din pozitia clasica nr. 1, intoarcem amandoi capetele cu 90 de grade, eu in sens trigonometric, ea in sensul acelor de ceasornic, si privim ecranul televizorului, pe care trona si se vaicarea de câteva secunde Cornel Pumnea, legat la cap, chipurile „batut de elementele reactionare venite sa asedieze Televiziunea Româna Libera”. Brusc, narile noastre tinere si nesatule simt miros de „evenimente”. Rotim din nou capetele, de data asta ea in sens trigonometric si eu in sensul acelor de ceasornic, si ne privim in ochi, inca impreunati, cântarind optiunile. Ea, desi ne-ploiesteanca, exhiba prima spirit revolutionar si-ntreaba: „Mergem?” „Mergem!” zic.

Executam cu grija „coitus interruptus”, facem un dus in graba, ne imbracam rapid si tâsnim la metrou. Iesim la „Aviatorilor”, ocolim dubele de politie si ne facem loc printre manifestanti. Strigam si noi vreo jumatate de ora, cascam ochii la personalul TVR care, de la ferestre, casca la rândul lui ochii la noi, evaluam situatia drept „aranjata” si ne intoarcem la metrou. Ne despartim pe peron la Eroilor, fiecare spre caminul lui, ne promitem fierbinte ca vom continua partida de sex alta data (lucru care, habar n-am de ce, nu s-a intâmplat), ne pupam discret si ne zicem „pa”.
La jumatate de ora dupa aia au sosit in oras minerii si au facut prapad!

Am privit cu detasare incercarile timide de proteste din weekendul trecut. Eram convins, precum multi altii, ca se vor stinge discret, odata cu zilele libere si vremea insorita. Se pare insa ca m-am inselat. De aceea, preventiv, de luni nu mai fac sex decât cu televizorul deschis pe TVR. Stiu, Cornel Pumnea nu mai lucreaza demult acolo, dar poate doamna Culcer?

Sursa foto: http://realitatea.net/, azi, 19.01, Piata Victoriei

Inactiune asumata

business, interviu, recrutare, sales

„Ce face elevul de la liceul I.L.Caragiale când vede un fir de inalta tensiune cazut la pamânt?” Asa suna intrebarea incuietoare pusa de „profesorul de electrotehnica”, cum se recomanda (de fapt maistrul de la atelierul de practica) noua, elevilor de la susnumitul liceu, abia intrati pe usa atelierului cu gandul ca, dupa bunele obiceiuri, ni se va face prezenta, ni se vor verifica halatele albastre imprumutate tocmai pentru acest scop si ni se va da drumul sa ne vedem de meditatiile noastre la matematica, baschet sau rimel, pastrand serioase lacune in cultura generala tehnica. Dornici sa inlaturam cat mai repede aceasta perturbatie de la ritualul bilunar, ne napustim spre dom’ maistru-profesor-doctor (asta cu doctor e exagerarea mea) cu raspunsuri scanate rapid din caietele de practica ale celor doi colegi care aveau asa ceva (caiete, nu practica): „Suna la Electrica” „Nu!” vine raspunsul. „Marcheaza zona cu tarusi si sfoara” „Nu!”, rapid si taios. „Cheama pompierii” „Nu!”, din nou. „Pune un panou de semnalizare” Din nou negatie. Agasat de rafala de „Nu”-uri, un coleg incearca un raspuns mai hâtru: „Nu-l atinge” „Dea, deomne!” vine socant raspunsul, cu un accent francofon de suburbie a Buzaului; „Nu pui mâna pe el, asta faci!”

Daca as fi avut la acea vreme proprietatea termenilor respectivi, as fi catalogat intrebarea impreuna cu raspunsul drept simptoma de sofism galopant. Intrucât notiunea de sofism mi-era complet straina, iar cea de galopant imi sugera prea manifest o combinatie de galoş cu pantof, m-am multumit sa murmur „Ce imbecil!” si mi-am vazut de treaba.

Am revizitat ulterior scena de mai sus facând, de regula, haz de interpretarea pe care un fost coleg talentat o dadea personajului principal. Incet, incet, pe masura ce acumulam experienta de viata, replica de final, repetata, incepea sa capete un alt sens. Realizam ca sunt imprejurari in care primul lucru de facut il reprezinta tocmai o inactiune. Nu din neputinta, nici din nepricepere sau nepasare, ci in mod calculat, asumat, voluntar. La fel cum, in primul ajutor in caz de accidente cu potentiale afectiuni ale coloanei vertebrale (si nu numai), echipa de interventie stie ca trebuie sa nu miste accidentatul, sau cum oamenii padurii stiu ca, atacati de lup, trebuie sa n-o rupa la fuga (in fapt trebuie sa stea efectiv nemiscati si fermi pe pozitie o bucata de vreme), sunt multe situatii in care cel mai bun curs de urmat este sa nu faci ceva.

M-as referi in continuare la doua astfel de situatii, despre care am senzatia c-as fi indreptatit sa-mi dau cu parerea in mod pertinent.

Un prim exemplu este cel al pasilor consecutivi unui interviu de recrutare la care tocmai ai participat: „Ce face catindatul pemtru postul x, dupa un timp de la interviu?” „Suna sa-ntrebe de sanatate” „Nu!” „Solicita, prin e-mail, informatii despre mersul procesului de recrutare” „Nu!” „Incearca, prin orice alte mijloace, sa reincalzeasca supa candidaturii sale si s-o toarne pe gat angajatorului” „Nu!” Raspunsul, de un sofism galopant (acum stiu ce-nseamna) e urmatorul: „Nu face nimic. Asteapta sa fie sunat” Neplacut pentru oamenii activi si pentru control-freaks, dar, crede-ma, singurul rezonabil! Orice varianta de actiune (si am citit o droaie prin liste de sfaturi) e fie contraproductiva (vei inoportuna, vei parea disperat dupa job si/sau dispus la compromisuri) fie, cel mult, ineficienta (vei crea confuzie, vei primi un raspuns de complezenta, vei pierde efectiv vremea). Cu siguranta, daca candidatura ta a impresionat suficient de mult iar planurile si prioritatile angajatorului nu s-au modificat intre timp, te va contacta el! Are interesul sa o faca! Pana atunci, stai linistit sau, de ce nu, cauta si in alta parte!

A doua situatie in care pilda se aplica e cea a intâlnirilor de vânzare. Nu doar la cele in care, profesionist, incerci sa convingi clientii sa-ti cumpere produsele si serviciile, ci si la cele in care, amator, incerci spre exemplu sa-ti convingi partenerul / partenera de viata sau de canapea sa achieseze la propunerea ta de program duminical. Ma refer, mai precis, la momentul in care ai reusit sa vinzi produsul, serviciul sau ideea, dar nu ti-ai epuizat setul de argumente si-ti pare rau ca se termina asa repede: „Ce face papagalul de vânzator atunci cand vede peste tot, pe fata, pe mainile, pe burta si pe portofelul interlocutorului semnale de cumparare?” „Mai baga doua argumente tari din guşă” „Nu!” „Da un discount suplimentar” „Nu!” „Continua prezentarea produsului, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat” „Nu!” La fel ca in exemplul de mai sus, raspunsul e: „Nu face nimic! Asteapta, cumintel, sa i se semneze contractul!” Tot ca mai sus, celelalte variante sunt fie contraproductive (vei parea prea insistent, vei naste obiectii) fie ineficiente (vei intarzia finalizarea vânzarii, vei primi intrebari sau solicitari suplimentare).

„Do not oversell!” spune o axioma a oamenilor de vânzari.
Iti urez, deci, un an cu actiuni si inactiuni de succes!

 

 

 

Mişăn Steitmănt – 2012

brand personal, business

Subsemnatul Popescu Dragoş, domiciliat pe acest blog de numai câteva luni, născut social-mediatic acu’ vreo 3 ani pe LinkedIn, cu studii medii de Facebook şi Twitter (ultimul la fără frecvenţă, fără diplomă de absolvire), după ce-am prididit de numărat laicuri şi unici (nu mi-a luat mult!) şi ulterior analytics-urilor şi învăţămintelor de rigoare, mă comit, pentru anul viitor, la următoarele:

– voi păstra cu sfinţenie ziua de Joi drept zi de scriitură; de fapt, Joia va fi zi de publicătură, scriitura o voi face mai din timp, nu pe ultima sută de metri, ca în vremea din urmă;

– voi căuta cu lumânarea, minţişoara şi/sau brauseru’ teme de largă respiraţie de bizniz autohton şi internaţional, şi le voi deşănţa pe maxim două pagini A4, format .doc, cu margine la un inci, folosind fondul de cuvinte acumulat prin lectura seriei „Jules Verne” (varianta originală), a colecţiei „Enigma” şi a cărţii de căpătâi „Semiconductorii – depuneri planar-epitaxiale în tehnologie multistrat, vol.I”;

– voi susţine în continuare, cu modestele mele mijloace (pilde, povestioare şi hlizine), superproducţia TV SahiaFilm „Cariera profesională – Drumul spre propăşirea tinerei generaţii”, deşi, susţine un laicautor, noi ăştia care am auzit de Vasilica Tastaman n-ar trebui sa-i dăm sfaturi (ei, generaţiei);

– voi continua să propovăduiesc bunele obiceiuri şi practici strămoşeşti în vederea angajării, dar promit să nu le mai grupez în calupuri de câte 40, ca să nu mai trezesc semne de întrebare în număr par;

– voi citi cu atenţie toate cv-urile primite (chiar şi pe cele trimise seara târziu), macar ca să-mi actualizez folderul „Hot!”;

– voi continua seria de videoclipuri despre Interviul de Recrutare, dar nu o vom filma din faţă pe domnişoara Haşer decât dacă numărul solicitărilor exprese în acest sens va depăşi anul naşterii sale (după calendarul Gregorian);

– voi evita utilizarea termenilor „HR”, „haşer”, „haşerist” şi, mai ales, „haşeristă” cu o conotaţie peiorativă;

– mă voi lega cu foc şi pară de Ciupel, Ionel sau Marcel şi de toţi cei care-mi vor zgândări bunul simţ de business cu prostioare de import sau autohtone;

– voi zice mai departe despre bani deghizaţi în mălai, leaderi deghizaţi în şefi sau programe de training deghizate în microscoape;

– deşi am văzut că se poartă, voi rezista tentaţiei de a aborda teme triviale sau irelevante precum „Topul uscătoarelor de mâini din toaletele clădirilor de business bucureştene” (cu siguranţă locul I e adjudecat de uscatorul de la parter, din Wilbrook Center; pe cine-a trecut pudriera sau lavaliera la „Business Days” ştie ce spun);

– voi urmări cu interes blogurile prietenilor, dar voi căsca o geană în infraroşu şi pe blogurile ăle grele, să văd ce reclame se mai poartă şi ce lungime de articol mai e la modă (sunt zvonuri că s-ar trece de la 6 la 8 rânduri, dar tot tras la maşină, nu croşetat);

– voi lăsa în continuare Facebook-ul deschis chiar şi atunci când voi fi plecat din birou, cu riscul de a-mi atrage noi şi proaspete înjurături de la colega din Franţa care mă chat-uieşte că mi-a văzut punctul verde;

– voi ignora în continuare cererile de conectare (LI) sau prietenie (FB) de la entităţi fără poză, nume şi prenume, de la căţei, pisici, maimuţoi, bebeluşi, sereleuri, sigle, steaguri, ochelari de soare, borcane de şerbet, asociaţii sau bărci cu motor. Puţinele excepţii, în trecut, le-am făcut exclusiv pentru prieteni / cunoscuţi, care n-au scăpat ulterior de gura mea să-şi pună o poză decentă;

– voi evita cu îndărătnicie să postez poze cu farfurii sau castroane cu mâncare (chiar dacă sunt frumos ornate) şi să onorez invitaţii de FarmVille (sau alte Ville-uri);

– voi face cel puţin alte două lucruri de care n-am vorbit aici şi de care nici n-am să pomenesc decât dacă o să-mi iasă.

Aşa să-mi ajute următorii:
UPC, Orange, HP, Samsung, Microsoft (sunt încă rezistent la mere!), Google, Facebook, Twitter, LinkedIn, dl. Barack Hussein Obama, d-na Angelas Merkozi, FMI, BEI, BERD, BNR, BNS-Cartel Alfa, Asociaţiile patronale din industria cărnii, berii şi gumei de mestecat, primarul meu proaspăt decorat Onţanu, cu toţi şefii, prietenii şi duşmanii lui, toţi cei pomeniţi în articolul de-acum două săptămâni şi, cei din urmă şi cei dintâi, cititorii şi lăicuitorii mei (adică tu!)

Ne revedem în prima joi după bobotează (fireşte, tot după calendarul Gregorian)
Până atunci, un Crăciun de poveste şi un 2012 plin, viu şi inspirat!